Depeche Mode şi sunetele universului

Probabil că nu mi-am ales cel mai bun moment să devorez noul produs Depeche Mode „Sounds of the Universe”, luni dimineaţa la cinci. Oficial, acest al 12-lea album v-a fi lansat pe 20 aprilie, dar de pe 26 martie „a scăpat” pe internet. Eu m-am „împiedicat” de el ieri seară.
Nu are sens să vă vorbesc prea mult despre trecutul formaţiei, există un site oficial românesc care conţine istoria, biografia, discografia completă a trupei, are o secţiune de descărcare, wallpaperuri, noutăţi şi toate versurile.
Foarte pe scurt, Depeche Mode s-au înfinţat în 1980 la Basildon, Essex, Anglia. Dacă în prima perioadă s-au încadrat în zona New Wave-ului urmând tradiţia unor nume ca Ultravox, Alphaville, Yazoo sau Erasure, respectiv spectrul mai comercial, de Synthpop al valului, cu timpul formaţia a devenit tot mai întunecată, experimentală, s-a îndepărtat de aria Pop şi s-a apropiat de Rock, păstrând însă nota Electro.
Depeche Mode au vândut peste 100 de milioane de discuri în lumea întreagă, au 45 de piese numărul unu în UK Single Chart şi din cele 12 albume de până acum, două au fost numărul unu în Anglia, unul în America.
Vestea că Depeche Mode încep lucrul la un nou album a venit aproape simultan cu terminarea producţiei celui de al doilea album solo al lui Dave Gahan, „Hourglass” în vara anului 2007.
În august 2008 formaţia şi-a reziliat vechiul contract cu casa de discuri Warner şi a semnat pentru E.M.I. Să fac o glumă proastă, de ce nu cu Universal? 😛
Turneul „Tour of the Universe” include 28 de oraşe din 21 de ţări europene şi pe 10 mai un concert la Tel Aviv, Israel şi o să revină şi în America unde n-a mai fost din 1994.

„Sounds of the Universe” porneşte lent, discret undeva-n fundal cu „In Chains”, o piesă de peste şase minute care creşte treptat de la sunetele introductive într-o melodie caldă care are-n centru vocea în uşoară manieră Gospel şi sprijinită de chitara cu o uşoară tentă de Swing, basul mârâie susţinut din umbră şi alternanţele cu momentele electronice dau o dinamică plăcută piesei.
„Hole To Feed” începe mult mai sintetic, ne aruncă uşor înapoi în anii 80 şi la o abordare minimalistă bas-tobă-voce accentuată uşor cu clape şi chitara la refrenuri.
Despre „Wrong” am vorbit deja, este o piesă ce mi-a amintit de albumul „Songs of Faith and Devotion” din 1993, are tensiune şi faţa aceea mai întunecată a trupei care m-a atras şi îmi place.
„Fragil Tension” este o altă retrospectivă a soundului New Wave din anii 80 reambalat uşor în tiparele moderne, ritmul te îmbie la bâţâială.
„Little Soul” încăpea pe „Exiter”-ul din 2001, e plăcut cum cu mijloace puţine, orchestraţie minimalistă reuşesc să vrăjească atmosferă într-o compoziţie. Chitara de la final te lasă oarecum uşor în aer, parcă mai aştepţi să urmeze ceva.
Synthpop lent cu efecte la zi, dinamică ingenioasă între strofă şi refren, „In Sympathy” pare o replică cuminte la „Barrel of a Gun” şi „It’s No Good”, adică ne trimite la albumul „Ultra” din 1997.
„Peace” este următorul single promis de pe disc. Trupa rămâne în aceeaşi zonă Synthpop, clapa de la început mi-a amintit de Erasure şi Ultravox. Ce vremuri, ha ha ha! Adică la vremea aceea ascultam Motorhead şi Sex Pistols.
„Come Back” ne readuce în zona „Playing the Angel” dar cu minimalismul de pe „Exciter” şi cu un uşor parfum de „Violator”. Contrastează destul de strident cu porţia de sirop de dinainte.
„Spacewalker” e o „joacă” de nici două minute, ca o combinare de samplere şi loop-uri într-un program de editare audio cu uşor iz de şansonetă, dar fără voce.
„Perfect” începe mai experimental, prinde contur treptat şi în momentul în care ai crede că se întâmplă minunea, vine revelaţia, se termină abrupt.
„Miles Away” are feelingul precedentului album, e uşor zgomotoasă iar ritmul aminteşte de „Personal Jesus”, dar nu are potenţialul acelei piese.
„Jezebel” este secvenţa de sentimentalism în notă Depeche Mode, cu tot arsenalul de sunete şi soluţii orchestrale pe care formaţia le-a testat şi aplicat de-a lungul timpului, în lipsă de altceva, interesant.
„Corrupt” închide albumul în ton mai grav, în nota piesei „Wrong” şi al albumului „Ultra”, are un riff de chitară bun dar nu suficient de explorat cum a fost cazul piesei „I Feel You” de exemplu, piesă cu care totuşi oarecum se înrudeşte.

Albumul are oarecum această caracteristică de sinteză, de trecere în revistă a tot ceea ce a însemnat Depeche Mode din anii 80 până-n prezent, dar cum nici ciorba, nici relaţiile reîncălzite nu par să funcţioneze, aşa constat că nici această încercare nu este cea mai fericită mişcare a trupei. Am amintit de „Hourglass” scos de Gaham, este un disc mult mai dinamic, mai viu şi mai actual, poate chiar mai Depeche Mode.
Poate m-am pripit să trag concluzii, prima impresie nu este tot timpul şi ceea mai bună, dar „Sounds of the Universe” pare să încerce să satisfacă tot spectrul de fani al formaţiei şi astfel de încercări de obicei dau rezultate cu virgulă. Discul are momente bune şi faze de clişeu, chiar uşor jenante, dar lipseşte parcă sclipirea de geniu. Chiar şi după 3-4 ascultări consecutive, doar remiză.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=48JFIv9LZ2w&feature=related]