Paşapoartele biometrice, nedesluşitul 666, frica exacerbată de venire a apocalipsei şi în final prostia omenească mereu proaspătă şi fascinantă, rămân subiecte „hot and kinky”. Jale mare!
Mi-am amintit de „Tatăl Nostru” şi al cincilea vers: „Facă-se voia Ta”. Care ar putea fi dovada mai vie şi mai pregnantă a adevărului Biblic şi Creştin decât împlinirea profeţiilor şi nu înţeleg nici teama Creştinilor îndârjiţi de apocalipsă atâta timp cât Dumnezeu le-a promis credincioşilor salvarea. Dacă eu, un păcătos netrebnic cum sunt, nu mă tem, ei de ce-şi fac griji? Cred că au o problemă de credinţă.
Dar nu despre asta vreau să discutăm!
Subiectul a stârnit şi în Parlament discuţii aprinse. Olguţa Vasilescu a sărit ca arsă: „Prea repede aplicăm prevederile UE. A ajuns ţăranul să nu-şi mai poată paşte o capră în curte fără avizul consiliului ştiinţific al nu ştiu cui”. György Frunda s-a exprimat şi el în aceeaşi direcţie: „Nu cred că este cazul să fim mai iuţi decât celelalte ţări europene”. Referitor la fatidica cifră Varujan Vosganian a punctat: „Nu putem să nu credem în numere. Chiar CNP-ul este un număr care ne identifică. Eu cred că orice superstiţie vine din lipsă de informare, iar noi nu am fost informaţi suficient”. Dezbaterea s-a înfundat şi Puiu Haşotti le-a propus colegilor săi retrimiterea ordonanţei la Comisia Juridică şi reluarea discuţiilor săptămâna viitoare.
De partea cealaltă, Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, a încercat să liniştească spiritele: „Acest număr este menţionat în Apocalipsă, dar e un număr ca oricare altul. Nu înseamnă că dacă vedem numărul 666 scris undeva pe un gard trebuie să avem o problemă cu acest număr. Avem la telefonul mobil aceste numere şi nu există vreun argument teologic susţinut de cei care sunt împotriva paşapoartelor biometrice în legătură cu acest număr. Din păcate am văzut pe posturile de televiziune fel de fel de monahi care din mândrie şi din precară pregătire teologică au produs mai mult panică decât să prezinte exact care e poziţia bisericii.”
Totuşi biserica Ortodoxă a solicitat Preşedinţiei, Parlamentului şi Guvernului schimbarea legislaţiei în vigoare după modelul Serbiei, pentru a face posibilă eliberarea pentru românii care invocă motive de conştiinţă sau religioase de paşapoarte temporare care nu conţin date biometrice. Astfel infractorii sau teroriştii vor putea invoca aceste motive şi vor beneficia de paşapoarte „normale”. Chiar şi fără o astfel de prevedere, în cadrul U.E. poţi circula liniştit şi fără paşaport, deci cei care nu doresc să fie supravegheaţi, pot trăii liniştiţi fără paşaport sau să-l lase pe acesta acasă.
De supravegheat, oricum suntem supravegheaţi: internetul şi activitatea oricui poate fi supravegheată, telefoanele mobile pot fi interceptate şi monitorizate, prin cardurile bancare se poate urmării activitatea fiecăruia, chiar şi prin televiziunea digitală se poate şti cu exactitate cine ce program urmăreşte. De toate aceste lucruri cel mai mult se tem cei ce au ceva de ascuns şi mai puţin oamenii care ridică problema strict din punct de vedere etic şi al dreptului fiecărui om la intimitate.
Un alt aspect a fost al măicuţelor şi călugărilor care populează posturile de televiziune şi internetul în campania anti-paşapoarte: „Biserica se dezice clar de declaraţiile lor.” Majoritatea acestor personaje n-au nicio legătură cu biserica şi sunt doar în căutare de popularitate sau unii – să mă ierte Domnul – sunt simplii nebuni.
În România anului 2009 mai sunt sate fără reţea electrică, de gaze şi canalizare, sunt oraşe cu străzi neasfaltate şi fără canalizare şi apă, sistemul sanitar este la pământ, nu este asigurată siguranţa cetăţeanului iar sistemul de învăţământ nu mai răspunde nevoilor directe şi reale de pregătire vis a vis de piaţa muncii. În aceste condiţii cred că nu se justifică cele circa 70 de milioane de euro „investite” în paşapoartele electronice. Cum nici cu investiţiile de 55 de milioane Ron în biserici nu pot fi de acord. Ca să nu amintesc din nou de proiectul megaloman ceauşist al Catedralei Mântuirii Neamului.
Vorbim despre criză, despre buget de austeritate şi se aruncă cu banii absolut aiurea. Nu Diavolul ne este duşman ci suntem noi proprii noştrii duşmani.
0724 433 783 – Aşa începe povestea cu Naomi tunsă şi bătută. Se întâmpla acum două seri pe inegalabilul post de televiziune OTV condus spre noi culmi ale ratingului de acelaşi negreşit Dan Diaconescu. Naomi şi-a dat numărul de telefon în direct pe post şi de aici până la ce s-a întâmplat ieri seară…
Ieri seară Naomi se afla într-o cafenea din centrul Bucureştiului când a fost sunată să se întâlnească cu un necunoscut. Respectivul ajuns la faţa locului a chemat-o pe Naomi afară unde împreună cu alte trei persoane au lovit-o, au tuns-o, au obligat-o să se dezbrace şi în final au aruncat-o într-o pubelă. Agresorii au fotografiat scenă cu scenă toată isprava şi au afirmat, conform spuselor lui Naomi că sunt de la Noua Dreaptă.
„Regionala Noua Dreaptă acesta este ultimul avertisment” – au spus atacatorii îmbrăcaţi în trening, dintre care unul a fost ţigan, tot conform celor declarate de Naomi. Tudor Ionescu, preşedintele mişcării Noua Dreaptă , foarte prompt şi pe fază, a sunat şi a intrat în direct la Dan Diaconescu să se dezică de acţiune. S-a iscat şi o mică altercaţie între cei doi, la un moment dat Tudor Ionescu ameninţând-o pe Naomi că o va da în judecată pentru acuzaţii nefondate la adresa organizaţiei conduse de domnia sa. Din platou n-a lipsit nici Nikita, gravidă fiind, a stat în studio toată noaptea să o încurajeze pe Naomi. Un tablou bizar, o scenă grotescă, o imagine în oglindă a societăţii române de acum, o secvenţă necosmetizată a realităţii absurde în care trăim.
Putem avea presupuneri, putem enunţa ipoteze, rămân însă pure speculaţii. La ce bine se descurcă Poliţia Română în cazuri mult mai grave, făptaşii pot să doarmă liniştiţi.
Rămâne un singur semn de întrebare: de ce agresorii au fotografiat toată operaţiunea? Putea fi vorba despre o acţiune la comandă şi aveau nevoie de dovada că şi-au făcut treaba sau pozele în sine vor face vâlvă într-o publicaţie? Aici poate fi cheia acestui caz, dar poate fi doar o altă mişcare la derută.
Noua Dreaptă aflată în plină campanie în lupta împotriva cipurilor şi a monitorizării individului şi într-o campanie de susţinere a românilor din Italia, a câştigat ori cum la capitolul lizibilitate.
Dan Diaconescu a făcut ce ştie el să facă cel mai bine: rating. La urma urmei, este mămica şi tăticul ratingului, nu-i aşa? Etica, moralitatea sunt sofisme, nici de cum rude cu profesionalismul şi jurnalismul românesc în sine a devenit tot mai tabloidal, axat pe spectaculos, pe şoc şi aşa numitele ştiri bombă sau explozive. Până unde se mai pot împinge limitele pare imposibil de spus. Cu toate că multă lume se dezice de acestea, ele fac rating şi atâta timp cât ele vând, o să existe şi o să se pluseze.
La o simplă căutare pe Google la „Naomi tunsă şi bătută”, la doar câteva ore după eveniment, am găsit 1.870 de rezultate, în mare majoritate bloguri. A fost amuzant să scriu al 1871-lea blog cu acelaşi titlu inspirat! Îmi pot imagina cum stăteau distinşii bloggeri cu ochii pe indicele de trafic azi noapte şi se bucurau de creşterile spectaculoase pe seama unei persoane amărâte şi (a)bătute…
Trăim într-o Românie americanizată unde nu doar panourile luminoase Coca-Cola şi McDonalds-urile de la tot pasul domină peisajul, dar odată cu democraţia occidentală am ales (importat) şi drogurile, pornografia, prostituţia, homosexualitatea, şomajul şi crima organizată. Un trei în unu mai spumos şi mai perfid. Nu că infracţionalitatea, prostituţia sau homosexualitatea n-ar fi existat cu mii de ani înaintea oricărui sistem socio-politic…
Este o Românie americanizată unde totul este posibil, dar mai cu seamă orice. Este în declin societatea occidentală şi capitalismul sau doar noi am înţeles şi implementat toate lucrurile anapoda, este greu de spus. Deloc retoric, declinul capitalismului este evident şi se resimte.
Dar ce ne facem noi, fiecare în parte, cu propriul nostru declin?
Cazul jafului de la Braşov pare tot mai mult o vânătoare de ţap ispăşitor. Temutul Serghei Gribenco, cel de-al doilea suspect arestat în acest caz, este caracterizat pe un ton grav de actualul ministru Dan Nica ca fiind un personaj cu sânge rece care ştia fiecare pas al anchetatorilor, extrem de periculos, specializat în crimă organizată, dar şi în contrainformaţii. Cu toate acestea, personajul era dat în urmărire internaţională din 2003 pentru că a înşelat mai multe firme folosindu-se de file cec fără acoperire si provocând pagube de câteva miliarde de lei vechi. Cireaşa de pe tort la toată povestea aceasta cusută cu frişcă, pardon! cu aţă, este că temutul infractor în 2007 respectiv 2008 a fost de două ori oprit şi amendat de Poliţia Rutieră.
Dacă unii vorbesc despre incompetenţa poliţiştilor de la Braşov, eu cred că lucrurile sunt mult mai grave: este vorba despre corupţie şi de o mare tovărăşie între poliţie şi infractori. Adică devine tot mai lizibil cine organizează crima…
Nu ne mai miră nici faptul că la Braşov nici cazul farmacistelor, nici cazul Elodia n-au fost nici în ziua de azi soluţionate.
Mai este un aspect, sunt curios cine o să fie ministru de interne săptămâna viitoare? Dacă aceea declaraţie dramatică despre Serghei Gribenco ar fi fost făcută de Liviu Constantin Naghi, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Braşov, nu ar fi fost situaţia atât de gravă, dar mă întreb cum este posibil ca ministrul de interne să fie la modul acesta dezinformat de proprii săi subalterni şi împins practic să se facă de…cacao.
Nu mai e mult şi deloc surprinzător vom afla ştirea bombă de la Dan Diaconescu în Direct că Eugen Preda l-a ajutat pe Cioacă să scape de cadavrul Elodiei! Ceva pute la Braşov…şi nu doar acolo!
Dar să nu ne îndepărtăm foarte tare nici de la problema smulsului de ţăruşi. România Liberă a găsit un caz similar cu cel al doamnei Marişca Chiş în Penitenciarul de maximă siguranţă de la Iaşi . Costică Dima are 80 de ani şi este condamnat la un an de detenţie tot pentru că a smuls doi ţăruşi. Bătrânul suferă de insuficienţă hepatică, hernie multiplă cu eviscerare, prostată şi a fost dus cu targa la penitenciar.
Dacă presa o să facă suficientă vâlvă probabil şi domnul Dima o să fie graţiat, dar nu cred că este treaba preşedintelui să graţieze zilnic asemenea cazuri şi în general nu asta este soluţia.
Cum se mişcă treaba în Justiţie? Executivul a aprobat ieri patru Coduri ale Justiţiei – penal, de procedură penala, civil şi de procedură civilă. „Aceste Coduri sunt absolut necesare pentru îmbunătăţirea sistemului juridic din România”, a afirmat Ministrul Justiţiei care a mai precizat că „toate cele patru Coduri vor fi cel mai probabil implementate peste un an şi jumătate – doi”. Bun aşa!
Multe nu se ştiu încă despre noile prevederi din codul penal, dar Pro Sport deja vine cu o ştire surprinzătoare (?): „Gigi Becali e aproape de a scăpa de condamnare în dosarul Valiza!
Noul Cod Penal, adoptat astăzi de Guvernul Românei şi trimis la vot în Parlament, prevede că fotbalistul nu mai e asimilat unui funcţionar. Astfel, premierea fotbaliştilor de la Universitatea Cluj nu mai poate fi considerată mită.”
Concluzia nu poate fi decât una: se modifică, dar nu se schimbă nimic! Puşcăriile vor fi umplute tot de bătrâni ca doamna Chiş şi domnul Dima şi câţiva borfaşi mărunţi iar adevăraţii infractori rămân să-şi vadă de treabă protejaţi de lege şi de organele abilitate. Putem ieşii în stradă, dar grijă mare la genţi şi portofele!
Gândul furnizează un „top 10 Dosare „omorâte“ de mâna procurorilor”:
„01) Eugen Preda, liderul clanului de la mall. A fost pus în libertate pentru că anchetatorii nu au depus suficiente probe la dosar.
02) Alexandru Diaconescu, acuzat de uciderea celor 2 farmaciste din Braşov, împuşcate în cap în anul 2004. A fost achitat definitiv şi acum cere despăgubiri de la statul roman.
03) Corneliu Iacobov a fost achitat de Tribunalul Bucureşti. Judecătorii au stabilit că nu au existat infracţiunile stabilite de anchetatori, respectiv spălare de bani şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.
04) Ion Alexandru Tiriac a fost achitat de către Curtea de Apel Bucureşti de acuzaţiile de trafic de droguri şi punere la dispoziţie a locuinţei pentru consum de droguri. Judecătorii au renunţat la probele audio-video „pentru ca sunt neclare“ şi pentru că nu exista transcrierea acestora la procurori
05) Iosif Pop, fostul preşedinte al Băncii Transilvania, a fost arestat de procurorul Gheorghe Şuhan de la DNA, care – ulterior – i-a dat soluţia de scoatere de sub urmărire penală. Pop a fost arestat sub acuzaţiile de acordarea de credite neperformante, spalare de bani şi abuz în serviciu.
06) Elena Pop Blaga, judecătoare din Oradea, a fost arestată şi trimisă în judecată, fiind achitată definitiv. Ulterior, a dat statul în judecată solicitând daune morale. Judecătoarea a fost acuzată de corupţie. Înregistrările folosite pentru acuzarea sa au fost efectuate ilegal
07) Csibi Istvan a fost achitat definitiv pentru complicitate la tâlhărie, pentru că fapta nu exista. Această soluţie a fost pronunţată de trei instanţe. Omul de afaceri a mai fost achitat în alte trei dosare. pentru lovire, lipsire de libertate şi ultraj.
08) Mircea Gutău, primarul din Râmnicu Vâlcea, trimis în judecată de DNA pentru corupţie, a fost achitat. Procurorii nu au reuşit să demonstreze că a fost vorba de luare de mită. În plus, stenograma casetelor era diferită ca conţinut de ceea ce apărea pe înregistrări.
09) Omar Hayssam a fost achitat în dosarul Foresta Nehoiu pentru că fapta pentru care a fost acuzat iniţial, bancruta frauduloasă, a fost abrogată, iar legea penală nu prevede infracţiuni de natura celor pentru care sirianul a fost trimis în judecată.
10) Gavril Mârza, preşedintele PSD Suceava, a fost achitat pe motiv că lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii. El a fost acuzat de procurorii anticorupţie că s-a folosit de funcţiile deţinute în partid în scopul obţinerii de foloase necuvenite.”
Comisariatul pentru Societatea Civilă (CSC) a iniţiat o dezbatere publică în vederea înăspririi pedepselor pentru infracţiunile comise cu violenţă, infracţiuni care lezează în mod direct dreptul la siguranţă al cetăţeanului român.
„Astfel CSC propune urgent modificarea Codului penal în privinţa pedepsei pentru crimă cu premeditare de la maxim 25 ani cum este în prezent la detenţie pe viaţă. Acest deziderat nu este o utopie, poate deveni realitate prin strângerea de către centrele pilot ale CSC a minim 500 mii de semnături.
În Bucureşti CSC va demara strângerea de semnături începând de luni 23 februarie ora 10, pe Aleea centrală a parcului din faţa magazinului Unirea în Bucureşti dar şi în alte oraşe din ţară precum: Satu Mare, Arad, Constanta, Bacău etc.” – aflăm dint-un comunicat postat pe site.
O prietenă comenta la blogul anterior: „Noi suntem vinovaţii!!!Vedem, ne revoltăm – tu pe blog, eu ţie, el/ea altuia – dar nu ieşim în stradă uniţi să cerem dreptate….Ne merităm soarta.”
Nu cred că suntem vinovaţi, dar da, suntem responsabili. Vremea ieşitului în stradă a trecut, l-am ratat în 89. Cei care am fost, ne simţim trădaţi. Dar teoretic vorbind am câştigat anumite drepturi şi cred că societatea civilă are capacitatea să pună presiune asupra administraţiei (a Statului) pentru a obţine schimbările, reformele de care tot auzim, dar care întârzie să apară.
Codul Penal trebuie revizuit, pedepsele trebuie înăsprite. Tot sistemul juridic are urgentă nevoie de reformă. Nu avem nevoie doar de legi mai dure ci şi de aplicarea acestora cu consecvenţă. Atât cadrele M.A.I., cât şi judecătorii, magistraţii şi procurorii trebuie protejaţi şi este nevoie de susţinerea lor atât moral, cât şi financiar. Şi în caz de abateri, nereguli, trebuie pedepsiţi şi ei exemplar. Rata mare a criminalităţii n-ar fi posibilă fără corupţia care macină sistemul.
Nu ieşim în stradă, dar o petiţie putem semna. E un pas: mic sau mare, dar de undeva trebuie începută reforma. Sper ca autorităţile să se simtă, să se auto-sesizeze şi de la vorbe, să treacă la fapte. Au amânat prea mult timp reformele…
Însă nu trebuie să neglijăm nici celelalte aspecte: prevenirea infracţionalităţii prin educaţie şi o normalizare a cadrului economic şi social. Lucrurile interferează şi pentru o soluţionare a problemelor, trebuie acţionat pe toate planurile.
Există şi o ştire pozitivă: doamna Marişca Chiş a fost astăzi graţiată de preşedintele Băsescu.
O femeie, Marişca Chiş, în vârstă de 54 ani, a fost condamnată la 7 luni de închisoare fiindcă a smuls câţiva ţăruşi înfipţi într-un pământ pentru care se află în litigiu cu un vecin. Eugen Preda a fost eliberat, conform judecătorilor, nu reprezintă pericol public. Nici Sile Pietroi sau Genică Boierică. Lucrurile se petrec simultan în aceeaşi Românie unde numai noi, fraierii contribuabili ne mai mirăm cum un personaj dat în urmărire generală ca Gorbunov se antrena într-o sală alături de poliţişti.
Autorităţile, în frunte cu proaspătul ministru de interne Eugen Preda, ne asigură că Poliţia veghează. Dacă doar dormeau în post, cum era vorba, poate era mai bine. Realitatea însă este alta: poliţia este mituită şi chiar dacă uneori mai este arestat câte un Predoi sau un Pietroi, sunt scoşi pe uşa din spate al Justiţiei. Cu ce tam-tam a fost adus Tolea din Spania să fie eliberat în doar câteva luni, spălat şi pieptănat pe chelie. De la infractorii mărunţi până la marii corupţi din vârful clasei politice, toţi sunt vedete de televizor, defilează cu nonşalanţă şi se declară victime ale unui sistem care le asigură prea multă prezumţie de nevinovăţie. Pentru bună purtare sau o boală mai mult sau mai puţin misterioasă, toate aceste jeguri revin în societate şi îşi văd nestingheriţi de „afaceri”. Cotizează unde trebuie, iar oamenii ordinii întorc capul, justiţia închide ochii, unor politicieni le mai răsare o vilă.
Am citit şi nişte cifre amuzant absurde: la 60.000 de poliţişti avem 122.000 de bodyguarzi. Sunt 1.120 de companii de pază şi siguranţă. Păzea! Mă simt mult mai în siguranţă…
„Potrivit Codului penal, pericolul social este atingerea adusă uneia dintre valorile ocrotite prin lege. Aceste valori sunt: “România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.” (sursa: Gândul )
Frattini vrea garanţii că nu vor mai ajunge infractori români în Italia. Nicio problemă, le va avea când Italia o să garanteze că nu vor mai ajunge mafioţi Sicilieni în America, de exemplu. Nu vreau să fiu răutăcios cu „fraţii latini”, dar până una alta sunt mai celebrii pentru macaroane şi mafie la export decât pentru Botticelli, da Vinci, Rafael, Paganini sau Vivaldi.
Culpabilizarea colectivă nu rezolvă situaţia nici la ei, nici la noi şi nicăieri. Combaterea criminalităţii se face prin prevenire, să prinzi un borfaş după comiterea faptei nu o să elimine niciodată infracţionalitatea. Corupţie este şi la ei ca şi la noi şi se impun măsuri drastice.
Discursurile menite să ameţească publicul şi electoratul nu duc nici ele nicăieri.
Pe de altă parte şi eu susţin ideea că infractorii ar trebuii ţinuţi în ţară şi sub strictă supraveghere chiar dacă acest fapt contravine principiilor şi legislaţiei mult prea permisive din Uniunea Europeană.
Este încă un caz în care constat că Uniunea este disfuncţională şi ideea unei lumi globalizate trebuie să ţină cont de specificul local. Cred că sistemul American, fiecare stat cu legislaţie proprie, poate fi un model bun de urmat.
America nu ne-a „dat” doar Coca-Cola, McDonalds, Star Wars şi Michael Jackson, ci ne-a binecuvântat şi cu Oscaruri. 🙂 Dar despre Oscaruri îl las pe prietenul meu Alin să-şi dea cu părerea, la filme nu mă pun cu el! Heil Mickey Rourke!
“Praise the Lord
and Praise the Holy Spirit
to save us from your
Freedom, Justice, Peace
Accordance and Illusion
from Arrogance and Pride
from Violence and Confusion
the Great Despair
and Great Depression
Satanic verses
of your superstition
the Land of Plenty…
The Bill of Rights
the Enterprise
the Free Will
and the Unbroken One
your Self-Esteem
and Self-Desire
your Trust in God
and in Religious Fire…”
Competiţia. Pentru noi bărbaţii competiţia înseamnă însăşi viaţa. Nu, nu pentru toţi, dar pentru cei mai mulţi. Este probabil şi ceva genetic, pre-programat, dar aşa suntem educaţi. „Să fi mai bun ca Georgică”, „Să fi mai cuminte ca Petrişor”, „Să mănânci mai frumos ca Ştefan”, „Să înveţi mai bine ca Matei”, „Să ai note mai mari ca Valentin”…să, să, să… Apoi să ai o prietenă mai frumoasă ca Liviu sau, – de ce nu? – să ai prietena lui Liviu. Să ai cea mai tare maşină din cartier, să ai cele mai multe maşini, să ai vila cu cele mai multe etaje sau turnuleţe, să câştigi cei mai mulţi bani. Să ai cel mai tare blog. Ceva în toate acestea nu este în regulă…
Ne raportăm la cine? Le Georgică, Petrişor şi Costel? De ce? Că aşa a zis mama, tata, că aşa ne-am obişnuit să ne raportăm, să ne comparăm, să ne!?
Cred că avem nevoie de 5 minute de sinceritate ci nu de 15 minute de celebritate. Avem nevoie de puţină linişte şi… luciditate.
Nu sunt supărat, doar am o poftă sănătoasă să înjur, să mi-o bag şi să mi-o scot şi să mi-o bag din nou. Nu ştiu de ce. Sau ştiu şi nu vreau să spun. Uneori lucrurile spuse nu mai sună la fel ca gândurile nerostite, uneori cuvintele nu au sensul pe care-l auzim, albul meu nu este alb şi nu este albul tău… „Mai alb ca albul” sau mai dobitoc ca toate reclamele la toţi detergenţii.
Şi în astfel de momente mai trec pe la Anna, pe la Flavius, pe la prieteni mai mult sau mai puţin virtuali, caut ceva fără să ştiu ce caut şi uneori găsesc ceva ce credeam că s-a pierdut de mult…
În seara aceasta am citit verzi şi uscate, am ales prin grămada de bobi şi am nimerit la Moretta. Am băut o cană de ceai şi am fumat 2-3 ţigări, dar n-am mai înjurat. 🙂
Am vizitat-o de noapte bună pe Odette – cum îi place să-şi spună – şi m-am bucurat de tablourile ei. Există şi altceva decât veşnica competiţie sau lumea zgomotoasă de pe stradă, din presă, de la televizor sau de pe monitor.
Când aproape toată lumea vrea să fie U2, cel mai greu este să fi U2. Nici nu ştiu cum au trecut mai bine de patru ani de la lansarea albumului „How to Dismantle an Atomic Bomb” dar „Vertigo” încă sună proaspăt, ironia dulce-amară din „Sometimes You Can’t Make It On Your Own” răsună plăcut prin simplitate şi trăire, „City of Blinding Lights” vibrează de câte ori privesc luminile oraşului în pulsul nopţii.
U2 a rămas aceeaşi gaşcă de prieteni din 1976, fapt aproape bizar în lumea zbuciumată a entertainment-ului, mai ales când în discuţie este o formaţie cu succesul găştii din Dublin. Vorbim despre 140 de milioane de albume vândute, de 22 de premii Grammy, performanţe de ne-egalat. Faţa industriei muzicale s-a schimbat radical cu răspândirea descărcărilor ilegale, accentul nu mai cade pe vânzările de discuri ci pe concerte. Iar turneele se prelungesc până când mai există cerinţă şi se epuizează complet potenţialul acelui material. Aşa se explică şi înghesuiala concertelor şi de la noi, fapt care nu poate decât să ne bucure. Din păcate U2 şi AC/DC au declarat oficial că nu vor veni în România fiindcă nu au un stadion adecvat pentru spectacolul lor, acest aspect fiind şi cel mai fierbinte punct în negocierile cu Madonna de exemplu. Ei, dar nu ne putem plânge! Vin o grămadă de trupe şi artişti şi anul acesta.
Bono, The Edge, Adam Clayton şi Larry Mullen Jr. s-au întors cu un nou disc: „No Line On the Horizon”, album ce va fi lansat oficial pe 27 februarie în Irlanda, pe 2 martie în restul lumii. A fost o naştere dificilă finalizată cu o cezariană. Vestea că formaţia lucrează cu Rick Rubin într-un studio din sudul Franţei şi în faimosul Abbey Road din Londra la un nou material a apărut în 2006. Nimic din ce s-a făcut atunci însă n-a ajuns pe noul disc. Piesa „Window in the Skies” a fost introdusă pe compilaţia „U218 singles” ca şi coverul realizat în colaborare cu Green Day după piesa „Saints Are Coming” al trupei The Skids. În 2007 a fost cooptat Brian Eno şi Daniel Lanois şi până în toamna lui 2008 trupa avea deja 50-60 de piese compuse. O mare parte a materialului a fost imprimat în Maroc şi se zvonea că albumul are un sunet Trance cu influenţe de muzică tradiţională Africană. Premisă interesantă, dar sincer, mare lucru din asta nu se aude pe materialul final. A urmat un adevărat maraton din studio în studio de la Dublin la New York, de la Hanovra la Londra ca în final, în noiembrie 2008 să se facă mixajele finale.
Un album Rock nu este nici chirurgie pe creier, nici fizică nucleară, cred că este nevoie de câteva idei bune, de poftă de a cânta şi de energie explozivă pentru o interpretare vie în studio. Ai nevoie de câteva scule sănătoase, microfoane bune şi un sunetist să capteze şi aranjeze materialul în aşa fel încât să nu-i omoare spiritul. Dar evident, când te numeşti U2 pretenţiile şi perspectiva se poate schimba radical. Nostalgicii evident speră-n secret la fiecare produs lansat la un nou „The Joshua Tree”, trupa a vorbit însă mai mult despre o abordare modernă şi inovativă gen „Achtung Baby”.
Prima „impresie” ne-o facem când privim coperta, o fotografie alb/negru al artistului Japonez Hiroshi Sugimoto numită „Boden Sea”. O imagine minimalistă: un cer imaculat şi marea liniştită, totul în tonuri moi de gri.
Hiroshi Sugimoto
Discul porneşte cu piesa de titlu „No Line On the Horizon”. Un sfat: merită ascultat în căşti sau în nişte boxe adevărate, dat tare. Piesa are un groove sănătos, marcă U2 indiscutabil, este construită pe straturi de sunete panoramate ingenios, se simte „touch”-ul lui Brian Eno mai ales în privinţa clapelor. Chitara este ascunsă, The Edge se joacă, tobele cresc treptat şi vine câte un nou val de percuţie. Vocea lui Bono este împinsă-n faţă şi este şi liantul care conduce şi ţine toată construcţia împreună. Refrenul aduce şi o rupere armonică, nu este, dar aminteşte uşor de “It’s A Beautiful Day”.
„Magnificent” porneşte cu un bas mârâit şi clape foarte Electro ca totul să se transforme într-o melodie ce încăpea fără probleme pe „Achtung Baby” sau „Zooropa”. Orchestraţia rămâne rafinată şi multi-dimensională, chitara şi clapa aduc armonii colorate, se diferenţiază elegant, dar deservesc acelaşi scop cu stricteţe.
„Moment Of Surrender” este o piesă lină, aşezată pe covorul pufos de samplere şi clape, The Edge renunţă aproape complet la chitară de dragul lor şi se concentrează la crearea atmosferei cu sintetizatoarele şi pianul. Cele peste 7 minute ale piesei au un uşor gust de Peter Gabriel.
„Unknown Caller” rămâne în aceaşi zonă Chill, tobele amintesc puţin de percuţiile tribale, clapele rămân principala sursă de atmosferă, chiar şi chitara are un accentuat gust sintetic. Bono pare neschimbat: „I was lost between the midnight and the dawning/ In a place of no consequence or company/ 3:33 when the numbers fell off the clock face/ Speed dialling with no signal at all/ Go, shout it out, rise up/ Oh, ohhh/ Escape yourself, and gravity/ Hear me, cease to speak that I may speak/ Shush now/ Oh, ohhh/ Force quit and move to trash.”
„I’ll Go Crazy If I Don’t Go Crazy” revine într-o zonă mai naturală şi acustică, în ciuda titlului este tot o piesă calmă, o nebunie matură, controlată. Mi-a plăcut ideea: „Every generation gets a chance to change the world” (fiecare generaţie primeşte o şansă să schimbe lumea). Piesa este caldă, are dinamism şi se lipeşte în ciuda simplităţii, cu toate că sunt şi câteva şuruburi în orchestraţie interesante.
Primul single, lansat oficial pe 15 februarie 2009, „Get On Your Boots” a fost promovată de trupă şi la a 51 decernare a premiilor Grammy şi la BRIT Awards. Piesa muşcă, are ceva din „Vertigo”, Bono cântă sacadat, ritmul are viaţă, basul pulsează, este distorsionat. Este momentul în care mi-am reamintit că U2 totuşi sunt o formaţie Rock.
„Stand Up Comedy” începe în aceaşi tonalitate mai „agresivă”, ne trimite înapoi la U2-ul de la începutul anilor 90.
„Fez – Being Born” este un experiment pe care iar se simte amprenta lui Brian Eno, are dinamism, soluţii Electro moderne, pasaje aerisite în contrast cu sunetele mecanice. Eno este un vrăjitor şi se pare că nu lipseşte de pe nici un album care se vrea modern şi experimental.
„White As Snow” reduce modernismul la minimalism, piesa se dezvoltă lent, se desface ca un mugur, samplerele domină fundalul, se simt instrumentele reproduse artificial, dar nu deranjează.
„Breathe” are o aromă exotică, o mireasmă de Maroc, combină toată experienţa acumulată, este U2-ul pe care-l recunoşti din prima, dar are acest ambalaj interesant, nou, bine croit şi purtat cu naturaleţe de trupă. Cred că alegeam această piesă ca single, parcă reflectă cel mai bine direcţia pe care a luat-o U2.
Finalul cu „Cedars of Lebanon” readuce calmul, Bono povesteşte şi orchestraţia este doar suport ce susţine vocea fără să distragă atenţia.
„Yesterday I spent asleep
Woke up in my clothes in a dirty heap
Spent the night trying to make a deadline
Squeezing complicated lives into a simple headline
I have your face here in an old Polaroid
Tidying the children’s clothes and toys
You’re smiling back at me, I took the photo from the fridge
Can’t remember what then we did
I haven’t been with a woman, it feels like for years
Thought of you the whole time, your salty tears
This shitty world sometimes produces a rose
The scent of it lingers and then it just goes
Return the call to home
The worst of us are a long drawn out confession
The best of us are geniuses of compression
You say you’re not going to leave the truth alone
I’m here ‘cos I don’t want to go home
Child drinking dirty water from the river bank
Soldier brings oranges he got out from a tank
I’m waiting on the waiter, he’s taking a while to come
Watching the sun go down on Lebanon
Return the call to home
Now I’ve got a head like a lit cigarette
Unholy clouds reflecting in a minaret
You’re so high above me, higher than everyone
Where are you in the Cedars of Lebanon?
Choose your enemies carefully ‘cos they will define you
Make them interesting ‘cos in some ways they will mind you
They’re not there in the beginning but when your story ends
Gonna last with you longer than your friends”
Cele aproape 54 de minute ale albumului se scurg uneori lent, alte ori prind ritm, sunetul te încearcă câte puţin, pătrunde încet. Nu poţi judeca discul după o singură ascultare şi cu siguranţă merită să-i acorzi măcar o a doua şansă. Cred că am înţeles şi eu de ce s-a amânat lansarea lui de la sfârşit de an, la început de an.
Cu toate măsurile de siguranţă impuse de Universal Music, scurgerea materialului spre publicul larg s-a produs tocmai datorită unei greşeli comise de filiera din Australia al casei de discuri care pe 8 februarie pe magazinul virtual a lansat materialul pentru descărcare timp de câteva ore. A fost însă suficient ca în scurt timp să se regăsească pe torrente… Dar cum ştiu că sunteţi cinstiţi – doar suntem buni creştini de peste două mii de ani! – albumul poate fi cumpărat prin pre-comandă şi-n România.
“No Line on the Horizon” este un album mai subtil, se desfăşoară pe straturi sonore ascunse, rafinate. Nu loveşte din prima, dar te învăluie încet şi are un farmec aparte care nu-ţi dă drumul. Chiar sunt curios ce o să zică prietenii, cum va fi primit de public. Eu l-am lăsat pe repeat în CD player. 🙂
Ninsoarea ne surprinde şi-n februarie cum invariabil ne surprinde-n fiecare lună de iarnă an de an. Pe mine mă miră că ne miră, oraşul o ia razna, semafoarele se blochează, maşinile rămân agăţate pe linia de tramvai, simfonia claxoanelor nerăbdării se împleteşte cu înjurăturile impersonale în care boule sau vaco nu ţin cont de sex ci de situaţie. Bucureştiul nu este un oraş dinamic ci unul haotic, edilul şef este doar un bătrânel neajutorat şi impotent, un fel de Ciomu lăsat fără bisturiu, călăul ajuns victimă, care ieri abia pe la ora 14 aduna-se consiliul pentru situaţii de urgenţă, când oraşul se scufundase-n omăt şi noroi din zorii zilei. Când nu ninge abundent atunci plouă şi se revarsă canalizările şi când este senin ne înghite praful şi ne prăbuşim în gropi. Trăim într-un oraş parcă sub asediu constant, încolţiţi de escavatoare, buldozere, pickhammere şi macarale, un oraş veşnic sedus şi abandonat, îngropat sau îngheţat.
Pasajul Basarab între coşmar urban şi contorsionism contemporan. Oraşul se umple încet-încet cu relicve noi. Obiective atractive? Ruinele din jurul Casei Poporului, Casa Radio în paragină, clădirile abandonate din centru şi şantierele pustii, toate fac din capitală un tărâm de coşmar, o locaţie perfectă pentru filme de categoria B despre declinul civilizaţiei sau model pentru cum nu se face administraţie. Nici vorbele, nici cârnaţii kilometrici nu acoperă jegul şi lipsa de viziune sau priceperea, abordarea profesionistă a ce înseamnă administraţie şi urbanism.
Între două cazinouri, o farmacie şi o bancă, răsare încă un mall sau o biserică. Trăim într-un oraş casant şi cu tot betonul său, perfect perisabil.
Ninge, perdeaua albă găurită acoperă mizeria cotidianului, pentru un minut par rătăcit într-un basm cu aromă de măr copt şi vin fiert cu scorţişoare, apoi o rafală de vânt împrăştie mireasma de vis, oraşul se dezveleşte din nou, este şters şi cenuşiu, mă agăţ cu disperare de glugă, de fulgii ce-mi zgârie faţa, de un vis de vară risipit în nisipul fierbinte pe o plajă de demult…şi un alt cod galben 🙂 :
“Te uitai la mine si ma striveai cu privirea ta
O simteam grea…
Cadea ca o ploaie de vara, grea si insetata de pamant…
Apasandu-mi fiecare centimetru de piele acoperita
Arzand fiecare centimetru de piele dezgolita…”
Paradisul pierdut? „Viitorul sună bine…”
Soţ si soţie la poarta Raiului. Sf. Petru le repartizează un bungalow de vis pe o plajă însorită, lângă o mare albastră şi în umbra unor palmieri generoşi:
– Aveţi teren de golf şi tenis, piscină, şi dacă vă e foame şi n-aveţi chef să gătiţi, puteţi merge la oricare din barurile din apropiere. Totul este gratis.
Soţul către soţie: – Ai văzut?… Dacă nu erai tu cu tărâţele tale, cu antioxidanţii şi fulgii de ovăz şi fibrele vegetale… puteam ajunge aici încă de acum 10 ani!
N-am fost niciodată la Bamboo. Nu-s genul de petrecăreţ la „Corporate Parties”, nu mă duc undeva să fiu văzut ci merg ca boul să mă simt bine-n pielea mea, în hainele mele absolut obişnuite şi n-am nici maşină de fiţe, mobilul meu n-are blue-tooth, nu face poze şi n-are mp3 player, nu trag cocaină pe nas să par relaxat sau să rânjesc şi nu port nici femeia pe post de bijuterie. Era să zic podoabă. N-am mai fost la o biserică de nici nu mai ţin minte exact cât timp. Sexul şi credinţa ţin de intimitatea fiecăruia şi cum nu defilez cu măciuca-n mână pe Lipscani, aşa nu-mi scot nici sufletul pătat şi petecit la vedere-n public. Cred că am o relaţie normală cu Dumnezeu, nu dialogăm prea des, dar ne tolerăm cu discreţie. Nu dau niciodată vina pe el, dar nici nu-i cer ajutorul. O fi rivalitatea masculină – fiindcă mi s-a indus şi mie ideea că Dumnezeu este un bătrânel cu barbă, uneori foarte răzbunător – sau egoismul meu exacerbat, dar m-am obişnuit să-mi rezolv singur problemele. Sunt persoane cu care e plăcut să bei un ceai, să ai o discuţie agreabilă, dar să nu le ceri niciodată nimic! Acesta este Dumnezeul meu şi cu asta pace!
Am citit prin ziare o veste minunată: salariile cresc şi în 2009 cu 2-13%. Apoi am aprofundat subiectul şi am înţeles că vor creşte salariile directorilor. Să-mi mai zică cineva că unora nu li se îndeasă-n sac că fac ca trenul în gară! Cei de la Bamboo pot sta relaxaţi: partyurile la piscină nu vor lipsii nici anul acesta. Vorba lu’ Ţiriac: „Criza îi face bogaţi pe cei cu bani şi îi sărăceşte pe cei săraci”.
Dar demnitarii s-au gândit şi la omul de rând. Astfel: Vasile Mocanu, PSD: „La biserică ajunge omul şi când se mărită, şi când se botează, şi când moare”; Doru Leşe, PD-L: „Sunt relativ credincios”; Cristina Pocora, PNL: „Vreau să stimulez turismul ecumenic” şi Raluca Turcan, PD-L: „Am făcut-o pentru oameni”.
Amendamentele admise în discuţiile legate de buget vizează alocarea de sume de bani pentru 806 lăcaşe de cult. 55 de milioane lei noi.
Cum era vorba aceea? Cu aia-n aia, cu degetul în… şi cu sufletul în Rai nu se poate? Uite că se poate.
LEÁPŞĂ, lepşe, s.f. (Pop. şi fam.) Lovitură dată cuiva cu palma. De-a leapşa = numele unui joc de copii. – Formaţie onomatopeică. (DEX)
Mi-a dat-o Thanata şi nu ştiu dacă din joacă de copil sau în formă de palmă meritată ori ba. Whatever! Intru-n horă horcăind… Pun receptorul imaginar la ureche şi cu o mică teamă indusă de vizionarea filmului Matrix, dau drumul la… telefonul fără fir.
01. Îmi place vinul roşu
02. Îmi plac blondele. Brunetele. Roşcatele… chiar şi chelele, vezi cazul Sinnead O’Conner
03. Spun adevărul şi când nu este cazul
04. Mă las dus cu uşurinţă
05. Nu aş schimba nimic la alţii
06. Joc la plezneală
07. Îmi place să mă pierd pe drum
08. Merită să faci orice
09. Până mâine uit ce-am făcut astăzi
10. Iubesc marea
11. Stau unde pot
12. Caut punctul G să trec la H
13. Mai mult tac când nu vorbesc
14. Sunt timid. Sau tâmpit?
Mai aveam vreo 55 (trecute) fix de idei de adăugat, dar stau domol. Mişc uşor apa-n gură…Is there anybody out there?
P.S. Pur întâmplător – fiindcă nu cred că ceva este întâmplător cât trăim – am găsit o sursă alternativă la leapşă… Unde dai şi unde crapă? Şi…de ce?
