Methods Of Mayhem – A Public Disservice Announcement (2010)

M.O.M. nu se adresează fanilor Manowar, nici măcar celor Motley Crue. Gaşca bateristului Crue, Tommy Lee s-a născut în 1999 după divorţul tumultuos de Pamela Anderson şi conform declaraţiilor lui Lee, majoritatea pieselor le-a compus în timpul detenţiei ca urmare a unei „corecţii” aplicate Pamelei…
La finalul anilor ’90 în State valul Rap Metal glorifica noile vedete Limp Bizkit şi Kid Rock. Tommy Lee, un declarat fan al muzicii de dans a pus în mişcare propria sa trupă şi albumul de debut auto-intitulat s-a dovedit un succes comercial de amploare, chiar dacă o parte a fanilor Rock/Metal au cam strâmbat din nas. Mai ales cei europeni. Dacă la Ozzfest M.O.M. a cântat cu succes, în Italia la festivalul Gods Of Metal au fost nevoiţi să abandoneze scena datorită fluierăturilor, dai mai cu seamă sticlelor aruncate pe scenă.
Albumul de debut mi-a plăcut, are câteva piese foarte bune şi momente de excepţie. Lee şi colaboratorii săi au făcut un menaj virulent din muzica contemporană amestecând cu eficienţă maximă elemente Rock, Metal, Industrial, Tehno, Rap şi Hip Hop. N-au inventat uşa la lift, dar au pus cap la cap un disc bun.
Lee s-a întors în Crue şi M.O.M. a fost dat uitării.
Anul acesta au apărut zvonuri că după 11 ani Lee reporneşte motoarele proiectului şi pe 21 septembrie urmează să fie lansat albumul „A Public Disservice Announcement”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6KFV9_pM2c0]

Cele 11 piese sunt încă un cocktail de muzică contemporană, Lee şi-a adus sonorităţile la zi, a cules câte puţin din tendinţele actuale de la Nu şi Metal Alternativ la Post Grunge, Pop Punk şi Indie (whatever) şi le-a îmbrăcat în mantaua Industrial Rock. E mai puţin Rap/Hip Hop şi sunt mai multe – poate prea multe – momente acustice şi melancolice.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TGSw9zNw8Y8]

Sincer, mă aşteptam la ceva mai apropriat de Murderdolls, trupa lui Jonas Jordison, în schimb acest al doilea album M.O.M. sună parcă mai aproape de ce face celălalt membru Slipknot în solo, Corey Taylor cu ultimul său album Stone Sour.
Discul porneşte cu „Drunk Uncle Pete” care putea fi pe oricare album Kid Rock: e fun and easy şi are groove bun. „Time Bomb” e prima piesă mai lentă, vine parcă prea repede şi are o abordare Pop Punk meşteşugită cu sonorităţi moderne. Nu-i rău, sună parcă o piesă Green Day ar fi fost remixată de Filter. „Louder” nu e deloc zgomotoasă, continuă în abordarea piesei anterioare, are puţin feeling U2, puţin Pop Punk/Post Grunge. Acum câţiva ani poate mi-ar fi plăcut mai mult, între timp prea mulţi au folosit reţeta şi e deja kitsch şi clişeu. „Fight Song” începe în forţă, riff-ul este foarte bun, sună sănătos, M.O.M. se întorc la propriile rădăcini şi sonorităţile mai brutale chiar dacă mai strecoară-n refren infuzii Post Grunge şi armonii mai blânde. Nu mă supăram dacă tot discul suna aşa. Din păcate „Blame” e o altă baladă cu sound modern şi rezonanţe The Beatles presărate prin ea. Tot Pop Punk-ul n-ar exista fără The Beatles… „2 Way” ne dă încă o porţie de Rock – cu linguriţa -, este mixată cu ceva loop-uri Funk/Dance şi are un groove modern, dar chiar şi aşa sună revigorant după prea multă glucoză şi melancolie.
„Talk Me Off the Ledge” este încă o secvenţă zgomotoasă în maniera primului album, are ceva infuzii orientale, sonorităţi Industrial şi pare cel mai bun moment al discului, chiar şi riff-urile cu iz Led Zeppelin par proaspete.
„Only One” are gust Filter, secvenţele Dark Wave/Industrial se amestecă cu sonorităţile Hard Rock şi amprentele Post Grunge, este un amestec iscusit şi linia aceasta merita exploatată mai mult. Părerea mea. Cu toate că este tot o piesă destul de lentă, are puls, trăieşte.
„All I Wanna Do” aduce elementele de dans în prim plan, sună ca o temă Disco din anii ’80 reorchestrată în 2010 de un producător familiar şi cu sonorităţi Rock şi Industrial, din păcate au uitat să-i pună şi riff-ul… 😆 Tema orientală, chitara manipulată de la jumătatea piesei sună chiar ok.
„Back to Before” este o piesă cu tonuri New Wave aduse la zi. Un Electro minimalist-simplist într-o abordare americanistă… n-am prea înţeles ce a vrut Lee.
„Party Instructions” este o construcţie de loop-uri şi samplere, sună gras, dar minimalist şi cumva îmi vine greu să o numesc piesă.
Din 11 piese sunt 3-4 bune şi încă vreo 2-3 au chestii ok, cam subţire totuşi… Speram la mai mult.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2S_XDPRq-lY]