Iron Maiden – The Final Frontier (2010)

Iron Maiden – Site Oficial
Iron Maiden – Pagină MySpace

Joia trecută mă plângeam de căldura sufocantă din Bucureşti şi am scris: ce n-aş da pe o ploaie în secunda asta! Aveam o treabă în zona de Nord a oraşului, m-a prins furtuna şi ploaia torenţială, în nici 5 secunde aveam şi chiloţii uzi pe mine. Ieri spuneam că „abia aştept să ascult tot materialul” referindu-mă la noul Iron Maiden, e 5 dimineaţa şi ascult „The Final Frontier”. Cele 6 norocoase din cele 49 nedibuite nu mi-au ieşit niciodată, dar inevitabil mă gândesc: ai grijă ce-ţi doreşti…
Cu acest al 15-lea material discografic (album de studio) britanicii punctează şi câteva recorduri: cu cele 76 de minute şi 34 de secunde, acesta este cel mai lung album Maiden până-n prezent şi având în vedere cei 4 ani scurşi de la precedentul material discografic – album nou de studio, excluzând live-ul „Iron Maiden: Flight 666” –  „A Matter of Life and Death”, este cea mai lungă perioadă scursă între două discuri din istoria trupei. Şi dacă stau să mă gândesc bine, nici nu ştiu vreo altă formaţie cu trei chitarişti (Dave Murray, Adrian Smith şi Janick Gers).
Pe de o parte este reconfortant să ştii că sunt câteva trupe (AC/DC, Iron Maiden, Manowar, etc) de la care mereu ştii cu precizie aproape chirurgicală ce primeşti, la ce să te aştepţi. Pe de altă parte – cum spuneam şi ieri – l-am apreciat pe Dickinson în 1993 când a avut curajul să părăsească trupa pentru a urma o carieră solo. Albumele „Balls to Picasso” (1994) şi „Skunkworks” (1996) au arătat că Dickinson are poftă de cântat, de experimentat, de explorat şi alte teritorii decât standardele lui Harris. Pe următoarele albume (Accident of Birth, The Chemical Wedding şi Tyranny of Souls), Dickinson chiar dacă a revenit spre zona Metal, discurile au consistenţă, sunet modern, prospeţime.
În paralele Maiden s-au ales cu Blaze Bayley şi cu cele mai proaste două discuri din istoria trupei: „The X Factor” (1995) şi „Virtual XI” (1998).
Greşeala a fost reparată, cu târle, trâmbiţe şi plecăciuni în 1999 a fost readus Dickinson, mai mult, şi Adrian Smith – plecat încă din 1989, după lansarea albumului „Seventh Son of a Seventh Son”. Surprinzător a fost păstrat şi Janick Gers – cel care lucrase cu Dickinson pentru primul său disc solo „Tatooed Millionaire” din 1990 şi a fost ales să-l înlocuiască pe Smith începând cu albumul „No Prayer for the Dying” şi astfel de 11 ani Maiden aliniază 3 chitarişti solo.
„Brave New World” (2000), „Dance of Death” (2003) şi „A Matter of Life and Death” (2006) sunt trei discuri tradiţionale, aproape clasice, n-au adus nimic nou însă au readus ceva din spiritul unor materiale ca „Seventh Son of a Seventh Son” (1988) şi  „Fear of the Dark” (1992).

„El Dorado” prima piesă pentru promovarea noului album a fost pusă pe data de 5 iunie la descărcare liberă în format mp3 pe site-ul formaţiei.
Pe 9 iulie a urmat şi primul video: „Satellite 15… The Final Frontier”.

Şi cei pasionaţi de jocuri se pot distra alături de Eddie în joculeţul on-line  „The Final Frontier”.

La o zi după concertul din cadrul festivalului Sziget din Budapesta (11-16 august şi cu un headline de zile mari: Gwar, The Toy Dolls, The Hives, Madness, The Young Punx, Public Image Ltd., The Specials, Papa Roach, Iron Maiden, Billy Talent, Kasabian, Muse, etc – vezi programul complet), pe 15 august britanicii vor concerta la Cluj, aşteptările vis a vis de acest nou album Maiden sunt cu atât mai mari în România ţinând cont şi de faptul că discul urmează să fie lansat oficial cu o zi după, adică pe 16 august.
Sincer, nu i-am mai simţit creativi pe Iron Maiden din 1986, de la „Somewhere In Time”. „Fear of the Dark” a fost un moment mai inspirat, dar tot după reţeta conservatorului Harris: un pas înainte, doi înapoi. Cele 3 discuri de după 2000 n-au fost rele, dar nici nu m-au putut mişca după două decenii de ascultat Maiden, trupa lui Harris mestecă şi re-amestecă cam acelaşi arsenal de teme, riff-uri, construcţii şi clişee, chiar sunt curios dacă aceste teme, această abordare poate stârnii interesul puştilor de azi.

„Satellite 15…The Final Frontier” o compoziţie de 8,40 minute semnată Adrian Smith/Steve Harris este compusă practic din 2 părţi, intro-ul „Satellite 15” sună surprinzător de modern şi dinamic, Nicko McBrain colorează şi punctează cu tobele incitant construcţia ca „The Final Frontier” să poartă mai cu seamă amprenta lui Harris, este o temă clasică, tradiţională.
„El Dorado” (6,49) semnată Smith/Harris/Dickinson are şi momente mai moderne, şi teme tradiţionale, este simplu de ghicit care temă de la cine provine, Dickinson nu mai are 24 de ani ca pe vremea „The Number of the Beast”-ului, însă este un vocal matur, experimentat care ştie să modeleze temele, să formeze frazele în aşa fel încât să fie convingător. De altfel, o mare parte a materialului a fost imprimat în Bahamas în Compass Point Studios unde trupa a lucrat şi în anii ’80, studio aproape neschimbat de atunci şi Dickinson şi-a imprimat părţile vocale în doar câteva zile.
„Mother of Mercy” (5,20), o altă compoziţie semnată Smith/Harris are un aer oarecum diferit, tema aminteşte oarecum de perioada „Somewhere…”, dar are şi o atmosferă ceva mai întunecată şi un sound mai modern.
„Coming Home” (5,52) semnată Smith/Harris/Dickinson aminteşte mai de grabă de „Balls to Picasso”-ul lui Dickinson decât de Maiden-ul tradiţional, este o piesă de factură mai lentă, dar dinamică. Nu e un „Tears of the Dragon”, dar cam acolo bate.
„The Alchemist” (4,29) compusă de trioul Gers/Harris/Dickinson este o piesă mai directă şi tradiţională, aliniază notele caracteristice Maiden din anii ’80, poate trezii nostalgii, dar îi lipseşte parcă lipiciul, este uşor fadă.
„Isle of Avalon” încă o piesă semnată Smith/Harris şi cu o întindere considerabilă de 9,06 minute – fiind a doua cea mai lungă piesă de pe album – ne trimite înapoi în timp undeva în era „Powerslave” (1984) şi inevitabil mi-am amintit de „Rime of the Ancient Mariner”, tema este mai caldă, mai dinamică, dar parcă prea alungită, trasă de păr, părerea mea, într-o formă mai concentrată, constrânsă la cel mult 5 minute, avea mai multă vlagă.
„Starblind” (7,48) semnată Smith/Harris/Dickinson are ceva din sonorităţile mai aspre, mai întunecate ce au marcat era „Seventh Son” şi este unul din momentele cele mai inspirate de pe album, schimbările, temele diferite, construcţia are elemente tipice Maiden, dar respiră viu, are şarm.
„The Talisman” – o altă piesă lungă: 9,03 minute – semnată Gers/Harris porneşte acustic ca apoi să se transforme într-un nou epos tipic Maiden ce aminteşte de momentele bune de pe „Brave New World”, dar şi de „The Clairvoyant” (albumul „Seventh Son”). Din nou remarc că piesa este cam alungită şi o abordare mai directă şi scurtată cred că i-ar fi conferit mai multă incisivitate şi consistenţă.
„The Man Who Would Be King” are 8,28 minute şi poartă semnătura lui Murray/Harris. Contribuţia lui Dave Murray aduce piesei un ton diferit, un aer mai colorat şi piesa cu uşoare arome de Rock Progresiv şi Space Rock de anii ’70 aşezată în tonurile Heavy Metal-ului se constituie într-o pată de culoare simpatică pe disc, este un alt moment bun.
Finalul îi aparţine lui Harris cu cele 10,59 minute ale piesei „When the Wild Wind Blows”, tema seamănă cu cea din „The Talisman” şi construcţia este asemănătoare, armoniile au ceva din folclorul Celtic şi amintesc puţin şi de „Fear of the Dark”. E un moment foarte Maiden, aproape prea Maiden, dar cu siguranţă va încânta fanii.

Am vrut Maiden, mi-am luat porţia de Maiden.
„The Final Frontier” este o încercare de a oferii fanilor un nou produs cu caracteristicile tipice ale trupei, dar şi cu (foarte) mici artificii de reînnoire, atâtea cât poate suporta Harris, din păcate temele nu sunt cele mai memorabile scrise de ei vreodată, la multe din ele întinderea pieselor excesivă dăunează în mod paradoxal exact la reţinerea, memorarea lor.
Cele 76 de minute şi 34 de secunde sunt însă cel puţin o uşoară exagerare, multe din piese sunt prea lungi şi/sau lungite inutil, o abordare mai modernă, mai directă şi mai la obiect cred că ar fi dat mult mai multă dinamică materialului. Nu-i un disc rău, este definitiv Maiden, dar putea fi şi mult mai bun.   Sau ar trebui să am eu din nou 17 ani. 😀

6 comments on “Iron Maiden – The Final Frontier (2010)

  1. nici Eddie nu mai e ce-a fost nic grafica nu mai e.. nici maiden nu e ce putea fi altcindva de la PowerSlave marele lor breakthrough zic eu … Harris pare sa fie un MoneySlave sau slut ! Dar de asta s-a inventat Spinal Tap !!…

    • mda…. Eddie a fost creat de Derek Riggs ( http://www.derekriggs.com/ ) şi ultima oară a colaborat (parţial) la coperta de la Brave New World. “Noul” Eddie este desenat de Melvyn Grant ( http://www.melgrant.com/ ) şi îi aparţin şi coperţile de la Fear of the Dark şi Virtual XI.
      Harris mereu mi s-a părut un ţărăntoc…..
      despre muzică…hm. n-avem 17 ani băh, cred că ăsta rămâne cel mai mare impediment.

    • probabil că eşti mai înţelept şi ai dreptate. n-a fost rău în ’89 şi dacă m-aş trezi din nou acolo la 19 ani unele lucruri sigur le-aş face altfel…

Leave a Reply

Your email address will not be published.