Annihilator – Annihilator (2010)

Dacă tot am dat-o pe Retro Thrash, rămân la clasicii cu discuri noi şi vă reamintesc de un alt hit de la sfârşitul anilor 80, Annihilator „Alison Hell” de pe albumul „Alice In Hell”.

N-am fost fan Jeff Waters, însă chitarist, basist şi în final în caz de nevoie şi solistul trupei Canadiene Annihilator poate fi considerat un veteran al genului Thrash-Progresiv Metal.
Noul album este al 13-lea lor disc şi chiar dacă în jurul lui Jeff personalul s-a schimbat vertiginos, 26 de ani de carieră dau dovadă de consecvenţă şi o oare care încăpăţânare, determinare din partea acestuia.

Alice in Hell (1989)
Never, Neverland (1990)
Set the World on Fire (1993)
King of the Kill (1994)
Refresh the Demon (1996)
Remains (1997)
Criteria for a Black Widow (1999)
Carnival Diablos (2001)
Waking the Fury (2002)
All for You (2004)
Schizo Deluxe (2005)
Metal (2007)
Annihilator (2010)

Recunosc, cam după „Set the World On Fire” (1993) nu prea i-am mai urmărit activitatea, interesul meu pe acest segment de Metal a scăzut treptat, însă cu excepţia a două-trei discuri, măcar din curiozitate am ascultat ce a mai scos Jeff de-a lungul timpului.
Acest al 13-lea disc nu cred că o să fie cu ghinion, lucrurile par neschimbate în abordarea lui Jeff iar Dave Padden – voce şi chitară – activ şi în proiectul Industrial Silent Strain şi în trupa Terror Syndrome, pare un tovarăşi de încredere începând cu anul 2003.

Noul material are 10 piese, 9 originale şi un cover Van Halen „Romeo Delight”.
Majoritatea pieselor sună exact ca cele din anii de glorie al genului, un Thrash complex, dar energic, axat pe riff-uri şi solourile de virtuozitate ale lui Jeff. Dave Padden are o voce puternică, colţoasă, se pliază perfect pe aceste teme şi face faţă cu brio şi în postura de chitara a doua. Jeff a imprimat şi basul iar la tobe a fost adus un muzician de sesiune, un instrumentist profesionist.
De pe disc mi-a plăcut „25 seconds”, o piesă mai lentă, tensionată, „Nowhere To Go” care amestecă riff-urile groase cu momente mai melodioase, degajate – oarecum în manieră Fear Factory – şi nervosul „Betrayed”.
Este un material mai colorat decât anteriorul „Metal” din 2007, are mai multă dinamică, sunt idei, soluţii mult mai inspirate, elementele tradiţionale şi micile infuzii moderne s-au brodit mult mai coerent.
Nu (mai) este genul meu preferat, dar a fost o audiţie plăcută şi dincolo de eventualele reziduuri de nostalgie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *