Baroness – Blue Record (2009)

Nu vă lăsaţi păcăliţi: Baroness nu este o divă iar titlul cu aromă de mister – albastru – nu are legătură cu „blue movie(s)” (lămureşte-te!).
Încet-încet, creşte, se înalţă, iese la suprafaţă o nouă generaţie de rockeri. Generaţie nouă, etichetă nouă şi aş adăuga eu: metehne vechi. Eticheta nouă se numeşte Sludge Metal şi conform dicţionarelor şi al specialiştilor sub-genul este rezultanta din logodna dintre Hardcore şi Doom Metal, un Heavy Metal „mai altfel”, dar având şi ceva infuzii de (Post) Punk, Southern Rock, eventual Industrial şi ceva Progresiv. Din ce am ascultat eu, mai degrabă aş spune că există o tendinţă de a da un ton, o nuanţă de Indie Metal-ului, multe din trupele acestea având un sunet abraziv, uşor murdar, înregistrările au rezonanţe de garaj, unele teme au aceeaşi construcţie ca cele ale trupelor Indie din anii ’80, doar că butonul distorsului a fost împins la maxim. Da’ poţi să te pui cu „experţii” şi minunatele lor termene şi dicţionare? Dacă vă zic că Sludge Metal-ul are şi sub-genuri, Southern Sludge şi Stoner Sludge, sigur veţi spune că unii beau gaz pe stomacu’ gol şi se şi îmbată… ha ha ha! 😛

Baroness nu sunt chiar veniţi cu personalu’ de Buftea ieri seară, trupa s-a înfiinţat prin 2003 în Savannah, Georgia, USA, pe bazele trupei din zona Punk-Metal: Johnny Welfare and the Paychecks. Stâlpul de bază al trupei este vocal-chitaristul John Baizley, din actuala formulă mai fac parte: Peter Adams – chitară şi voce, Summer Welch – bas şi Allen Blickle – tobe. Până în 2007 şi albumul de debut, au lansat 3 E.P.-uri: „First” (2003), „Second” (2005) şi „Third (sau „A Grey Sigh in a Flower Husk”) (2007).
Albumul de debut, „Red Album” a primit cronici favorabile, prestigiosul Revolver chiar a desemnat materialul ca fiind Albumul Anului.
Noul material, „Blue Record” a făcut o figură frumoasă în Heatseeker-ul Billbord, ajungând pe prima poziţie, în Hot 200 Billboard a ajuns până pe poziţia 117 şi a prins locul 41 în top-ul 50 Pitchfork pe 2009.

„Blue Record” are de toate: Rock, Metal, Post-Punk, Indie, ceva abordări Progresive, puţin Folk, sunet abraziv, idei bune şi scheme, formule reciclate, adică idei mai puţin bune.
Cele 12 piese constituie un material destul de omogen, echilibrat, cursiv, au „faţă” cum s-ar spune, trupa are coerenţă, fructifică şi punctează ideile bune, execută corect schemele tradiţionale, astfel, după parcurgerea celor circa 45 de minute, impactul la modul general este pozitiv. La a 2-3 ascultare, piese, faze şi fraze chiar încep să-mi placă, însă mici rezerve mai am vis a vis de ei şi ceea ce fac.
Odată avem sunetul aceste distorsionat, murdar, de garaj cum zic eu, la chitară. Este interesant acest sunet, zgârie, totuşi nu are greutate, apăsare. Baroness au reuşit să integreze acest sound destul de eficient în contextul general, basul, tobele şi vocea sună plin, cald, au puls, pe de cealaltă parte aceste riff-uri uneori au un ton strident, greu de aşezat. Din fericire nu folosesc în exces acest ton „şmirghel” şi astfel nu devin obositori. Alte trupe insistă exclusiv pe acest sunet şi pe termen lung îşi pierde efectul tăios, devine un vuiet neplăcut şi oboseşte sau plictiseşte.
„Bullhead’s Psalm” este un intro lent, construit pe dialogul între chitara semi-acustică şi cea electrică şi condimentată cu puţină clapă. În tema aceasta intră direct „The Sweetest Curse”, o piesă destul de tradiţională, cu chitare măcinate, voce în forţă, formule de treceri şi schimbare împrumutate din Heavy Metal – ca şi solo-ul – şi un refren ceva mai modern. „Jake Leg” sună mai cald, are puţină aromă Southern, pulsul este modern, sound-ul este diferit, dar există paralele cu Metal-ul abordat de Alice In Chains, este una din piesele care mi-a plăcut cel mai mult. „Steel That Sleeps the Eye” este o piesă acustică, în atmosfera de New Orleans se amestecă puţin Folk, construcţia vocală aminteşte de formulele aceluiaşi Layne Staley. Urmează un alt moment bun, „Swollen and Halo”, o piesă abrazivă şi cu puls, micul minus pe care-l sesizez fiind partitura vocală, uneori pasajele mai moi, mai armonice, n-au forţă sau nu sunt suficient de fluente, expresive. Aici şi toba sună uşor înfundat – mai ales toba mare, n-are incisivitate şi asta strică puţin din aspectul general al unei piese colorate, dinamice, bine construită. „Ogeechee Hymnal” este încă o piesă de legătură, aminteşte puţin şi de Metallica însa tema este mai clasică, mai tradiţională iar sunetul mai murdar, de garaj. Experimentul de la jumătatea piesei în-colo este o pată sonoră relaxantă ce se deschide direct în tema din „A Horse Called Golgotha”. Aceasta sună ca nişte riff-uri rămase de la James Hetfield, remodelate de Steve Harris şi cântate de Robert Flynn şi imprimată – să nu spun iar garaj – la un sound-check. Interesantă, dar parcă uşor prea lungă cu cele peste 6 minute ale ei. „O’er Hell and Hide” începe amăgitor-acustic, apoi se transformă într-un galop Heavy/Thrash ca apoi cele două extreme să se combine, vocea se aude din spate, printr-un low-filter (ca la radio), alterate se succed momente tradiţionale cu faze mai zgomotoase şi mai interesant este haosul din final ce ne trece din nou direct în „War, Wisdom and Rhyme”, una din cele mai tradiţionale, Thrash piese de pe disc. „Blackpowder Orchard” vine ca un vânt proaspăt de primăvară, încă o compoziţie de trecere, parcă prea scurtă, puteau exploata tema mai profund. „The Gnashing” este încă un moment bun, interesant, de pe disc, o construcţie progresivă, dinamică, are şi nerv, are şi armonii, este ingenios îmbinată, schimbările se leagă, compoziţia curge natural. Tema de închidere, „Bullhead’s Lament” readuce ceva spirit Southern cu adaos de Heavy Metal, închide într-un ritm domol, apăsat, într-o zonă undeva între Doom şi Stoner discul, revine rotund la punctul de plecare.
Producţia, partea de sunat, nu m-a încântat foarte tare, cu siguranţă nici n-a costat cine ştie cât, în rest cred că trupa are şi potenţial, e o pâine de mâncat pe zona aceasta, sunt lucruri de explorat.

2 comments on “Baroness – Blue Record (2009)

  1. Am ascultat. Sincer, la final, aveam nitzel neuronul zdruncinat. Mai fac o pauza si dupa, mai bag o tura. O fi cum zici tu, pana la urma… s-o inchega ceva mai coerent.

  2. pentru Papillon – nu e literă de lege ce spun eu… la prima nici mie nu mi-au plăcut prea tare, apoi m-am obişnuit… ca măgaru’ cu râia… ha ha ha! 😛
    cred că producţia, sunetul suferă cel mai mult, apoi nici vocalul nu este mereu foarte performant… dar am ascultat sute de chestii mult-mult mai proaste şi câteva idei sunt chiar ok, mai poate să iasă ceva din băieţii aceştia. 🙂
    uneori sunt prea indulgent, aşa spune UnSoricel…. ha ha ha 😛

Leave a Reply

Your email address will not be published.