Freak Kitchen – Land of the Freaks

Gaşca s-a înfiinţat încă-n 1992 la Gothenburg în Suedia şi actualul material este al 7-lea lor album.
Din trio iniţial au făcut parte Mattias “Ia” Eklundh – voce şi chitară, Christian Grönlund – Bas şi voce şi Joakim Sjöberg – tobe şi voce. În anul 2000 ultimii doi au fost schimbaţi de Christer Örtefors – bas şi voce şi bateristul Björn Fryklund.
Muzica lor pendulează între Heavy Metal şi Hard Rock condimentat cu multe elemente Progresive şi o abordare extrem de tehnică. Chitaristul Mattias Eklundh are viteza şi abordarea în forţă a lui Yngwie Malmsteen şi tehnica, abordarea mai subtilă a lui Satriani şi este celebru pentru folosirea unor obiecte inadecvate – cum ar fi vibratorul – la interpretare, vezi Paul Gilbert (Mr. Big) şi bormaşina.  Fiind un trio, nu vă aşteptaţi la monumentalismul unor Dream Theater, pe de altă parte experimentează cu o gamă mult mai colorată de stiluri muzicale, se aventurează în zona Blues, Jazz, Country, Pop şi World Music cu multă dezinvoltură. Poate şi această abordare colorată, amestecul de abordări clasice a la Led Zeppelin sau Deep Purple cu momente mult mai incisive, mai Heavy Metal şi aventurarea mult şi în afara zonei Rock, îi face mai puţin comestibili pentru un public mai larg. Dacă ar fi să-i compar cu alte formaţii, cel mai mult mi-au amintit de americanii din King’s X.
Probabil cel mai colorat material al lor de până acum este „Freak Kithchen” din 1998.
Pe noul disc au invitat şi doi muzicieni indieni, V. Selvaganesh şi Neyveli S Radhakrishna, astfel muzica lor a prins o aromă orientală, interesantă şi – zic eu – bine venită.

Materialul lansat pe 21 octombrie 2009 conţine un nou set de 12 piese colorate. Avem Hard Rock, avem Heavy Metal, un strop de Jazz, avem teme orientale şi multă chitară de la riff-uri simple şi tăioase la solo-uri complexe a la Satriani şi Vai. Au momente geniale şi au piese sau pasaje mai puţin reuşite, nu ştiu dacă cineva îi poate iubii în totalitate şi probabil fiecare îi va aprecia – sau dimpotrivă – pentru o altă latură a lor.
Mie mereu mi-au plăcut trio-urile, pentru un Rock sănătos teoretic nici n-ai nevoie de mai mult decât de tobe, bas şi o chitară coioasă. Însă când vrei să extinzi aria explorărilor muzicale, uneori pentru un trio devine mai dificil să acopere toată plaja de sunete. Poate la asta s-au gândit de această dată şi suedezii şi astfel au mai adus doi muzicieni indieni să le coloreze albumul. O mişcare fericită şi eficientă, inedită oarecum pentru o trupă progresivă, dar suficient de Metalică şi definitiv mai proaspătă şi mai vie decât recurgerea la (tot mai „tradiţionalele”) samplere şi sintetizatoare.
Textele abordează teme diferite, majoritatea de actualitate, cu multă critică socială.

Discul începe în forţă cu „God Save the Spleen” ( 😛 ) şi tema este evident transplantul, experimentele genetice şi traficul de organe. Abordarea uşor cinică, cu note umoristice a unor subiecte grave mi-a plăcut. Piesa în sine este un Heavy clasic fără deviaţii, interpretat cursiv, din punctul meu de vedere chitara putea să aibă un ton mai vânjos, parcă nu muşcă suficient.
„Hip Hip Hoorah” este un coctail mai ameţitor, elemente Jazz şi Pop sunt abordate într-o manieră Rock, dar destul de lejer şi apar şi condimentele orientale, se schimbă mai multe teme şi ritmuri, este interesant, dar nu şi foarte convingător.
„Teargas Jazz” este una din piesele foarte reuşite, o construcţie care la bază are armonii orientale la care au adăugat ingenios elemente Rock şi Jazz, fuziunea a reuşit, rezultatul este foarte organic şi viu.
„Sick ? (Death by Hypochondria)” revine în zona mai tradiţională, este un Hard Rock abordat incisiv, împrospătat cu intervenţii mai Heavy şi cu pasaje mai moi, mai melodioase.
„OK” este un alt moment plăcut, o piesă lirică, într-o abordare a la Faith No More, vocea puternică a lui Mattias Eklundh aminteşte uşor chiar de maestrul Patton, este un trip construit pe o temă simplistă, un Pop de anii ’70-’80 re-ambalat cu mult gust şi revigorat de un strop de Jazz, o nuanţă fină orientală şi abordarea Rock.

„Honey, You’re a Nazi” este un Heavy Metal convenţional, abordat tehnic în modul caracteristic formaţiei, are dinamică, incisivitate, am totuşi aceeaşi rezervă: chitara are un ton prea rotund, mai aproape de sonorităţile hard Rock decât de grosimea riff-urilor Heavy Metal şi asta estompează mult din impactul lor.
„The Only Way” este unul din momentele mai neinspirate, este o baladă Hard’N’Heavy aproape neglijabilă, anii ’80 au abundat în astfel de piese şi sunt suficiente mult mai reuşite.
„Murder Grupie” are un ton mult mai modern, mai grav, ritmurile sunt mai complexe, mai incisive, schimbările explozive, fazele Heavy se împletesc dinamic cu momentele degajate, cu iz oriental şi coloratură de Jazz. Pasajul de solo aminteşte izbitor cu momentele strălucitoare a lui Steve Vai, chiar şi elementele orientale şi aranjamentul uşor Jazz şi alăturarea elementelor în forţă faţe din această piesă una din cele mai reuşite de pe disc.
„The Smell of Time” combină pasajele lirice şi cele în forţă, se menţine în zona Heavy, este o compoziţie complexă şi bazată pe tehnicitate, dar cam atât sau doar atât. Faptul că chitaristul Mattias Eklundh dispune şi de o voce puternică şi expresivă oricum este un mare plus pentru trupă.
„One Last Dance” suprapune ingenios armoniile de sorginte orientală cu temele Heavy, pasajele calme sunt alăturate intervenţiilor energice, piesa curge-n valuri oscilante, are dinamică, are atmosferă, abordările foarte tehnice au şi rezonanţă, feeling, este încă una din piesele bine nimerite.
„Do Not Disturb” aminteşte de un alt trio faimos, canadienii Rush, sound-ul şi abordarea lor de la mijlocul anilor ’70. Este o piesă aerisită, degajată, proaspătă prin simplitate.
„Clean it Up” închide materialul în tonuri Heavy, atât piesa cât şi vocea mi-a amintit de Dio de la mijlocul anilor ’80. O piesă energică, aşezată, într-un tempo mediu, aş spune că este aproape un clasic, unul uşor întârziat, dar plăcut ca amintire ruptă din anii ’80.

E un disc care merită o şansă, mai multe ascultări, mie mi-a plăcut pofta lor de experimentare şi faptul că au ieşit din tiparele conservatoare, caută şi aduc elemente proaspete, nu repetă neinspirat doar clişeele la modă. Poate că şi mai mult curaj şi o rupere mai reliefată de ce înseamnă tradiţionalism le-ar cristaliza şi sunetul şi le-ar putea aduce un public mai bine definit. Sau nu.

4 comments on “Freak Kitchen – Land of the Freaks

  1. pentru MicheleLaBelle – Nu sunt geniali, da’ a fost o audiţie plăcută. 🙂

    (cum am abandonat politica, nu mai trece nici dracu….ha ha ha! )

  2. pentru rifeor – sunt convins… ha ha ha! 😛 nu sunt nici genu’ meu, dar câteva faze mi-au plăcut… acelea mai experimentale, evident. 🙂

Leave a Reply to MicheleLaBelle Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *