Rock dă Billboard

Nu m-am mai uitat pe eMpTyV de peste zece ani. La începutul anilor ’90 o aşteptam pe Vanessa Warwick ca pe zâna bună, emisiune „Headbangers Ball” până-n 1996 era locul unde vedeam clipurile noi.  Emisiunea a fost scoasă din grilă brusc şi fără nicio explicaţie. În 2003 a fost introdusă-n grila MTV2, dar parcă nu mai este acelaşi lucru… Câţi şi-o mai amintesc pe Vanessa…? 🙂
Peste clasamentele Billboard m-am uitat destul de rar, niciodată nu mi-am ales muzica în funcţie de poziţia din vre-un top.

Poate cel mai aşteptat disc al anului este noul Alice In Chains, primul disc de la albumul auto-intitulat din 1995 şi primul album cu noul solist vocal William DuVall. „Black Gives Way to Blue” a fost imprimat în perioada octombrie 2008 – martie 2009 şi iniţial se preconiza lansarea pentru luna iunie, noua dată confirmată fiind 29 septembrie.
Primul single, „A Looking in View” a fost lansat pe 30 iunie şi o puteţi descărca de pe situl oficial al formaţiei. Este o piesă Heavy în maniera caracteristică a trupei, are peste 7 minute şi sună exact cum toţi fanii Alice In Chains îşi doresc să sune trupa. Nimeni nu poate să-l înlocuiască pe Layne Staley (decedat pe data de 5 aprilie 2002 în urma unei supra-doze) şi nici nu cred că se intenţionează acest lucru. Pe de altă parte, chitaristul Jerry Cantrell a dovedit de-a lungul timpului şi în Alice In Chains şi pe albumele solo că are voce şi poate să susţină foarte bine partiturile vocale.
Mie mi-a plăcut piesa nouă, în august va fi lansat încă un single: „Check My Brian”, aştept cu nerăbdare albumul.

În clasamentul Billboard, albume Hard Rock, săptămâna aceasta pe prima poziţie este albumul Dream Theater „Black Clouds & Silver Linings”, un material reuşit, o combinaţie perfectă între pasajele Heavy şi momentele de Rock progresiv, un album despre care am scris deja pe larg.


Pe locul doi este coloana sonoră a filmului „Transformers: Revenge Of The Fallen”. Discul conţine 11 piese de la formaţii în vogă, Green Day „21 Guns”, Taking Back Sunday  „Capital M-E”, Nickelback „Burn It To The Ground”, Theory Of A Deadman „Not Meant To Be”, etc precum şi o piesă nouă Linkin Park „New Divide”. E o oglindă bună a ce înseamnă în linii mari mainstream-ul American la această oră.

Pe locul 3, în cădere două poziţii, este albumul Chickenfoot, am vorbit deja şi despre acesta pe larg.  Este un material Rock pur şi simplu, un disc care sună viu şi proaspăt într-o eră în care totul este „Post” sau „Retro”.

Nickelback cu „Dark Horse” se ţine tare pe locul 4, cu toate că este vorba despre un album scos anul trecut. Pe mine nu m-au convins niciodată…


Pe locul 5 sunt Shinedown cu albumul „The Sound of Madness”, tot un disc din 2008. Sunt catalogaţi ca un produs Post-Punk, Alternativ Metal. Trupa s-a înfiinţat în 2001 în Jacksonvill, Florida şi ambele discuri anterioare s-au vândut foarte bine, „Leave A Whisper” din 2003 a ajuns disc de platină iar „Us And Them” din 2005 aur. Actualul disc a primit deja aur şi are şanse mari să devină platină.
Dacă e să compar trupa cu alte formaţii, sunt un amestec de Godsmack cu Nickelback, un Metal „cuminte” colorat cu elemente Alternative, pe alocuri cu influenţe de Southern Rock şi Hard Rock.
Nu este un produs slab, sună excelent cum sună cam toate produsele de peste ocean, dar nici nu este ceva deosebit, nu este un material peste medie. Piesele mai în forţă, „The Sound of Madness”, „Cry for Help”, „Sin With a Grin”, „Cyanide Sweet Tooth Suicide” sună chiar bine, din păcate discul predomină de piese lente şi balade destul de inodore, incolore.

Pe locul 6 sunt Theory of A Deadman, tot cu un disc lansat anul trecut, „Scars And Souvenires”. De la primul sunet al piesei „So Happy” care deschide albumul, un singur nume răsună în urechile ascultătorului: Alice In Chains. Cvartetul provine din Canada, au debutat în 2002 cu albumul auto-intitulat, urmat în 2005 de „Gasoline” şi pe 1 aprilie 2008 a fost lansat „Scars And Souvenires”.
Pe lângă amintitul „So Happy” albumul a fost promovat cu încă patru single-uri: „Not Meant To Be”, „All or Nothing”, „Bad Girlfriend” şi „Hate My Life”.
Albumul este energic şi melodios, are teme şi idei bune, parfumul Alice In Chains este prezent peste tot, poate doar la balade seamănă mai mult cu o altă copie, cu Stone Temple Pilots. Ca şi în cazul celor din Shinedown, baladele sunt cam palide şi din păcate preponderente, o fi trendul american de a cucerii topurile.
Trupa se află în turneu alături de Motley Crue, Godsmack, Drowning Pool şi Charm City Devils în cadrul maratonului „Crue Fest 2: the White Trash Circus”, cu siguranţă o să mai auzim de ei.

Hollywood Unded cu albumul „Swan Songs” datat 18 mai 2008, se află pe poziţia următoare, locul 7.
Trupa din Los Angeles, California, a spart audienţele de pe MySpace în 2005 cu piesa „The Kids” care a atins până la sfârşitul anului 2006 8 milioane de accesări şi i-a transformat în trupa cea mai ascultată fără contract de disc. Au făcut vâlvă cu pozele lor în care-şi ascundeau feţele în spatele măştilor de hockey. Apropo: îşi mai aminteşte cineva de formaţia Raven şi cum apărea tobarul lor încă din anii ’80?
Faza cu măştile le-a adus şi comparaţii şi conflicte cu Slipknot, dar – părerea mea – Slipknot sunt o trupă adevărată şi ultra Heavy, cât timp Hollywood Unded…
A venit şi contractul de la MySpace Records, dar ulterior trupa l-a anulat ca urmare a faptului că MySpace a încercat să-i cenzureze şi s-au mutat la Polydor Records. Lucrul la materialul de debut a durat trei ani, rezultatul, acest „Swan Songs”, a debutat pe locul 22 în Billboard 200 şi în prima săptămâna au vândut din el 21.000 de exemplare.
„Undead”, una din cele de mai succes piese ale formaţiei, deschide albumul care conţine 14 piese.
Muzica celor din Hollywood Unded este un Rap Metal adus la zi, chitara pe alocuri sună Heavy ca la Korn, clapele au sound modern a la Linkin Park, vocile amintesc cel mai mult de Beastie Boys şi Kid Rock, dar mai ales la refrene – cum se întâmplă şi în acest „Undead” – devin şi ele Heavy, urlă ca Jonathan Davis sau aduc linii vocale melodioase, în forţă.
„Sell Your Soul” este o piesă mai electronică, sună foarte modern, „Everywhere I Go” amestecă o temă Southern cu electronică şi un refren de discotecă, „No Other Place” este enervant de Hip Hop, în „No. 5” revine chitara, dar sună sintetic şi doar undeva-n umbră, „Young” este încă o piesă mai interesantă cu toate că aminteşte flagrant de Linkin Park, „Black Dahlia” combină amintitul gust Linkin Park cu Beatie Boys, „This Love, This Hate” este încă o piesă mai bună, construcţia este interesantă, rămâne paralela Linkin Park… etc. Mi-a mai plăcut „Bottle And A Gun”, tema de tangou din „The Diary” şi finalul cu „Paradise Lost”, o piesă iarăşi mai Heavy.
Pare un amestec fabricat să aibă succes, este Rock doar cât să atragă atenţia şi unui rocker mai deschis, este Hip Hop să fie dinamic şi dansant, este electronic să sune modern, la zi.
Sunt curios încotro şi pentru cât timp?

Pe 8 persistă Kid Rock cu un disc lansat pe data de 9 octombrie 2007: „Rock’N’Roll Jesus”.
Până la „Devil without A Cause” din 1998 şi succesul pieselor „Bawitdaba” şi „Cowboy”, Kid Rock a fost un eminent anonim. Vânzările de peste 11 milioane de exemplare din acel disc l-au transformat în vedetă peste noapte. Kid Rock este party şi mie îmi plac petrecerile unde lumea bea responsabil şi se simte bine. Nu cred că trebuie luat în serios Kid Rock. Poate că n-are umorul şi abordarea Punk a celor din The Bloodhound Gang, dar are câteva piese care merită savurate. Amestecul de Southern Rock şi Rap Metal funcţionează ireproşabil şi nu este nicio mirare că peste ocean este vedetă.

Maylene And The Sons Of Disaster şi materialul intitulat simplu  „III” este pe poziţia a 9-a. Habar n-aveam de trupa asta şi a fost o surpriză plăcută! Funcţionează din 2004, provin din Birmingham, Alabama şi combină foarte ingenios (şi coios!) Metalcore-ul energic cu un Southern Rock zemos. Sunt la al 3-lea album după debutul din 2005 cu albumul auto-intitulat „Maylene And The Sons Of Disaster” şi „II” din 2007.
Numele formaţiei vine din povestea Kate „Ma” Baker, gaşca criminală care a terorizat America în anii ’30.
Noul disc a fost lansat pe 23 iunie 2009 şi conţine 11 piese energice, un amalgam exploziv de Metalcore cu elemente Post Punk amestecate cu mult gust şi pricepere cu note tradiţionale de Southern Rock.
„Waiting On My Deathbed” deschide-n forţă materialul, riff-urile vânjoase se amestecă impecabil cu armoniile Southern şi vocea puternică a vocalului Dallas Taylor te cucereşte din prima. Timbrul său aminteşte puţin de Rob Zombie.
Secţia ritmică – Roman Haviland bas şi proaspătul sosit Matt Clark tobe – funcţionează perfect, schimbările de ritm, răsturnările din „Settling Scores By Burning Bridges” sunt hipnotice. Ca şi soloul de chitară piperate cu pedala whau-whau. „Just A Shock” nu slăbeşte ritmul, poate fi un nou imn Rock, trecerile sunt fluente, compoziţia foarte colorată, trec cu mare uşurinţă din diferite teme şi nuanţe, leagă cursiv muzica complexă, dar plină de nerv şi feeling. „Last Train Coming” reînvie feelingul formaţiei Trouble ca şi cum la microfon ar fi amintitul Rob Zombie, este o piesă foarte-foarte Rock cu un „ooo, oh, ooo” american în refren şi cu câteva riff-uri impecabile. „Step Up (I’m On It)” mi-a amintit de o altă trupă americană dispărută: Jackyl. Elementele Southern predomină, piesa este cantabilă, are un uşor iz AC/DC, este iarăşi foarte…Rock. „Listen Close” este o baladă energică, nici urmă de smiorcăiala Post-Grunge, vocile sună gras, corul armonios şi plin, ritmul este balansat şi în fapt nu slăbeşte nici ritmul, doar ridică uşor piciorul de pe acceleraţie. „The Old Iron Hills” readuce elementele în forţă, are dinamismul şi nervul pe care parcă nu l-am mai întâlnit de la albumul „The End of Silence” al celor din Rollins Band. „No Good Son” are un refren puternic, chitarele sunt la locul lor, riff-urile curg fluent, ritmul are nerv, solo-urile sunt inspirate, este un Rock’N’Roll modern în cel mai pozitiv sens. „Harvest Moon Hanging” readuce tonurile mai Heavy, cei doi chitarişti, Kelly Scott Nunn şi Jake Duncan sosiţi şi ei în 2008 ştiu exact cum se produce sunetul uşor murdar de distors şi cum se fac riff-urile Heavy, solo-urile dinamice, refrenul este melodios şi puternic, combinaţiile lor funcţionează şi nu dau greşi niciodată. „Oh Lonely Grave” mi-a amintit de momentele Southern al formaţiei lui Phil Anselmo, Down. Piesa este introdusă lent, cu aer de Mississippi, urmează o răsturnare Heavy apoi revenirea la o temă aerisită în prim plan cu vocea, urmată din nou de răsturnarea Heavy. „The End Is Here… The End Is Beautiful” închide discul într-o atmosferă de plutire misterioasă ce aminteşte uşor de muzica de film presărată cu inevitabilele elemente de Southern şi Blues.
Este un disc excepţional şi o „descoperire” de zile mari pentru mine!

Pe locul zece avem un clasic britanic, Best Of-ul Led Zeppelin „Mothership”, un material remasterizat digital, scos în 2007.

Faţă de săptămâna trecută, au părăsit clasamentul Seether „Finding Beauty In Negative Spaces”, Marilyn Manson „The High End of Low” (un material excepţional!)  şi Daughtry „Daughtry”.

În clasamentul „Hot Mainstream Rock Tracks” conduc Linkin Park cu „New Devide”, urmaţi de Shinedown „Sound of Madness”, Saving Abel „Drowning (Face Down)”, Cavo „Champagne”, Disturbed „The Night”, Godsmack „Whiskey Hangover”, Nickelback „Burn It to the Ground”, Halestorm „I Get Off”, Mudvayne „Scarlet Letters” şi Metallica „All Nighmare Long”.

No, mom apdatat şi io la ce e trendi. 10 pentru Billboard…ha ha ha! 😛 😛 😛 Este “Rock the Billboard” sau “Rock de Billbord”? 🙂

Nu ştiu dacă-mi foloseşte la ceva, parcă muzica ce se consumă peste ocean nu se pupă cu ce ne ronţăie nouă urechile în Europa, dar a fost o călătorie pe cinste.
M-am liniştit: muzica bună americană nu prea intră-n Billboard sau dacă o face, este simpla excepţie de la regulă. M-am ales totuşi cu un nou prieten: Maylene And The Sons Of Disaster, o trupă ce merită căutată şi urmărită, o adevărată revelaţie pentru mine. Şi mi-am amintit că America ne-a dat Metallica, Slayer, Slipknot, Tool, System of A Down, Alice In Chains, Ministry, Nine Inch Nails, Marilyn Manson, Korn, Red Hot Chili Peppers, Primus, Smashing Pumpkins… şi încă o grămadă de muzică bună, un şir lung de formaţii adevărate şi de calitate. Indiferent că sunt sau nu pe listele Billboard.

6 comments on “Rock dă Billboard

  1. pentru Petra – dacă nu mai apare nicio altă amânare, în septembrie este lansat albumul nou. 🙂
    (mesajele care conţin link-uri, trebuie aprobate…)
    ‘neaţa.

  2. Super! Te rog, sa dai cu un mesaj dupa mine cand se lanseaza albumul sau unde pot sa-l ascult. Danke! 😀

  3. pentru Petra – am să spintec discu’ aici. 😛 de găsit, pe torente, unde altundeva? ha ha ha! 😛

  4. pentru Petra – nu. 🙂
    ” Intr-o dimineata cand m-am sculat si m-am uitat in oglinda mi s-a facut sila. De mine, de cum arat, de cum m-am schimbat, de ce am devenit…” 🙂
    o să mă uit mai atent puţin mai târziu. what’s the point?

4 Pings/Trackbacks for "Rock dă Billboard"

Leave a Reply to brushvox Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *