Anormal atras de păcate

Toţi avem schelete-n dulap. Unii păstrează dulapul sub cheie, alţii merg mai departe şi ascund dulapul în pod, în pivniţă, într-o debara sub o prelată sau chiar încearcă să-l zidească. Poţi fugii, te poţi ascunde, dar nu şi de tine. Sub mantaua unui banal contabil prăfuit se poate ascunde o minte bolnavă, gospodinele se pot transforma în criminale, există click-uri şi de-click-uri, lucruri despre care nu vorbim şi altele despre care nu se poate spune nimic, tabieturi şi tabuuri, secrete şi defecte, obsesii şi negaţii, jumătăţi de adevăr care fac adevărul să devină un fals, lumini şi umbre:
viaţa nu este un film alb/negru

09-05-18_654509-05-18_6551

Sunt artişti (artiste) despre care nu poţi spune lucruri drăguţe. Un „îmi place” sau „nu-mi place” nu acoperă nici pe departe subiectul. Sunt artişti care nu pot fi asimilaţi de snobi oricât s-ar străduii, pot devenii celebrii, dar nu populari, sunt artiştii care colorează scena cu show şi ignoră business-ul, se expun şi se exprimă să se descătuşeze şi nu ţin cont de efecte şi consecinţe ci îşi urmează egoul. Arta este egoism. Arzi şi te arde.

„A te exprima pe tine însuţi e o treabă grea şi egoistă. Ea devoră tot, până şi propriul eu. La urmă, constaţi că nici nu mai ai pe cine exprima. Nu mă mai interesează nimic…”
(Graham Greene, Un caz de mutilare, Editura pentru Literatura, 1968, în traducerea lui Petre Solomon)

Tori Amos (născută Myra Ellen Amos pe 22 august 1963) este o artistă . S-a remarcat la vârsta de 5 ani câştigând o bursă la Conservatorul de Muzică Peabody de unde a fost expulzată la vârsta de 11 ani fiind indisciplinată şi nesupusă. Şi-a continuat studiile 2 ani mai târziu la Colegiul Montgomery şi a început să cânte prin baruri.
La vârsta de 21 de ani se mută în Los Angeles, joacă câteva roluri secundare în filme şi reclame, cântă într-un club, este victima unui viol… O viaţă tumultoasă într-un oraş al viselor, oraşul îngerilor.
Împreună cu chitaristul Steve Caton, basistul Brad Cobb şi bateristul Matt Sorum (trecut prin Hawk, Jeff Paris şi ulterior Johnny Cash, Guns’N’Roses, Slash’s Snakepit, Neurotic Outsiders, The Cult şi actualmente la Velvet Revolver) înfinţează formaţia Y Kant Tori Read (numele este o referire la faptul că Tori cânta orice melodie după o singură audiere) cu care şi scot sub această titulatură un album în 1988, având un contract pentru şase discuri cu Atlantic Records.
Casa de discuri îi cere un nou material în 1989, dar este profund dezamăgită de muzica umplută cu pian şi consideră proiectul nevandabil. Împreună cu Steve Caton şi cu colegi noi, Tori revizuieşte tot materialul şi finalul este un disc tensionat, tulburător, plin de frământări sexuale şi religioase, „Little Earthquakes” este lansat în 1992, de data aceasta ca un album solo sub titulatura Tori Amos.
Urmează   albumele Under The Pink (1994),  Boys For Pele (1996),  From the Choirgirl Hotel (1998),  To Venus and Back (1999),  Strange Little Girls (2001), Scarlet’s Walk (2002), The Beekeeper (2005)  şi American Doll Posse (2007), ultimele patru fiind toate discuri concept, ultimul, „American Doll Posse” fiind cel mai electric şi cel mai orientat spre Rock disc al artistei cu o poveste inspirată din mitologia Greacă şi în care de-a lungul a 23 de piese, Tori însufleţeşte 5 personaje feminine diferite.
Pe Tori nu o poţi constrânge într-o cutie, nu-i poţi lipii etichete, muzica ei cu profunde rădăcini clasice se amestecă în funcţie de situaţie şi necesităţile artistei cu Jazz, cu Rock, cu orice îi foloseşte pentru a se exprima. Casa de discuri a încercat să o „vândă” ca pe un Elton John feminin, s-o „ambaleze” ca fiind un nou Joni Mitchell sau Laura Nyro, dar Tori este Tori, este altcineva, muzica ei este altceva. Ea convinge prin abordare originală, prin interpretarea sensibilă şi explozivă, prin sinceritate, prin nonconformismul natural.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wcHNZVrxEts]

Noul material semnat de Tori, „Abnormally Attracted to Sin” a fost lansat pe 19 mai 2009 şi este încă o colecţie de 17 piese însumând 76 de minute despre religie, adevăr, relaţia femeie-putere-păcat. Tori a schimbat şi casa de discuri, acesta este primul material pentru Universal, dar discul urmează linia albumului precedent, este dinamic, colorat, o combinaţie de electric şi acustic, de la Rock Alternativ la experimente abstracte sau nuanţe de Jazz şi muzică clasică. Nici de această dată Tori nu s-a transformat în Madonna.

Attracted_to_Sin

Discul porneşte cu „Give” şi toba apăsată, cu zgomote tensionate şi pianul sobru. Este o piesă minimalistă, creşte şi descreşte, şerpuieşte la propriu şi la figurat, Eva ne oferă mărul de nerefuzat.
Primul single, „Welcome to England” este o joacă pe pian într-un ritm compus şi cu orchestraţie ce aminteşte de era Post-Punk/New Wave al anilor 80 şi cu un refren relaxat, aproape uşurel.
„Strong Black Vine” aminteşte de „Kashmir”, de Led Zeppelin-ul de pe „Houses of the Holy” şi „Physical Graffiti”, pulsează şi se întipăreşte uşor în urechi.
„Flavor” calmează ritmul, dar tensiune rămâne undeva-n umbra tobei şi vocii încadrate de armonii discrete de pian şi bas, chitara electrică şi sintetizatoarele sunt undeva departe ca într-un vis aromat.
„Not Dying Today” porneşte vesel cu tobe cu flavoare de Samba, contrar titlului este un moment vesel, aproape însorit.
„Maybe California” ne „adoarme” cu chitarele reci, cu pianul armonios, cu puţină vioară şi cu vocea calmă, inevitabil mi-am amintit-o pe Kate Bush.
„Curtain Call” este mai sobră, construită pe aceeaşi schemă minimalistă, dar totuşi plină, nu-i lipseşte nimic, creşte, este tensionată şi curge firesc, acordurile se rup natural.
„Fire To Your Plain” calcă uşor pe acceleraţie, este simplă, dar echilibrată, are mici găselniţe orchestrale care o fac dinamică şi suspect de ascultabilă.
„Police Me” începe zgomotos, este cel mai electric moment, schimbările sunt ingenioase, aproape din nimic reuşeşte să transmită mult, basul fuzat mârâie, chitarele şi viorile intră alternativ, toba bubuie sănătos şi pianul răsare în contrast cu sintetizatorul.
„That Guy” pleacă de la pian şi voce ca să crească prin orchestraţia rafinată, dar discretă.
Piesa de titlu combină momentele introvertite cu cele expansive, orchestraţia minimalistă, obscură cu secvenţele electronice, apăsate. Este o imagine sonoră de ansamblu al albumului.
„500 Miles” cu pianul jucăuş şi vocea calmă, caldă aduce un moment plăcut de relaxare.
„Mary Jane” este introdusă cu pianul apăsat şi vocea lui Tori balansează ca pe un dans pe sârmă dea-lungul piesei.
„Starling” revine la micile artificii electronice, la simplitatea copleşitoare ce te înconjoară şi te pătrunde aproape pe nesimţite.
„Fast Horse” are ceva din muzica Celtică, pluteşte şi te prinde.
„Ophelia” este încă o demonstraţie de voce-pian a la Tori, farmecul vine din şi prin interpretare. Apar şi instrumentele într-un fin crescendo spre final, dar doar atât cât să-i susţină construcţia.
Fianlul cu „Lady In Blue” este un amestec aromat de Jazz de bar cu puţin Chill electric şi minimalismul clar-obscur ce traversează subtil tot materialul.

Pare cel mai accesibil disc al artistei, dar insuficient de comercial pentru consumatorii de şlagăre şi imnuri. Tori face muzică şi bine face!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kPZvCoELcU4&feature=related]

8 comments on “Anormal atras de păcate

  1. Artistul intotdeauna si-a facut arta in functie de cum a simtit, nu intotdeauna e inteles , oamenii nu simt la fel , dar poate ajunge sa se faca inteles la un moment dat ,important e sa vrei sa asculti ce vrea sa transmita . Asta mai ales pentru cei inovatori intr-un domeniu.

  2. pentru lu – artistul nu are menirea nici să salveze lumea, nici să fie înţeles cu orice preţ…. 😛
    nu este calea uşoară ci de cele mai multe ori nu este apreciată… 🙂
    dar Tori a vândut cam 12 milioane de discuri, ce nu-i chiar rău.

  3. OH well de la al doilea album nu prea mai pot sa o ascult … poate pentru ca de la inceput am asociat-o cu Kate Bush si nu ma mira ca Tori a prins la inceput in UK cind Kate era inca stiuta dar se retrasese din viatza publica.

    Evident Tori e azi mai ‘globala’ si mai cunoscuta decit Kate…. desi pe cit de original parea pianul pe atit de repetitiv a devenit in idea mea… altfel spus si Tori e (doar) un brand ce se repeta in idea ca ar evolua cind defapt e acelasi truc imbracat in toale noi tot la citva ani .. care are pianul si acel ‘strangeness’ ca semnatura.

    Artistul ca brand global poate era o tema interesanta cum majoritatea asta au devenit sau asta li se ofera de casele de discuri… Ar fi interesanta de stiut cit de mult ca artist te simti incarcerat de brandul tau? se pare ca Tori face fatza cu succes si fara scrupule…

    Ca o paralela toti poate astepta mai multa ‘vina’ din partea lui Axl in Chinese Democracy… se pare ca partea de rocker i-a spus sa nu se tina de ‘brand’ sa cheltuie cit poate si sa faca AOR (adult oriented rock) care il simte.. adica ceva mai melodic… asa ca poate el a nimerit-o putin mai adevarat … in a ne soca… insa nu mai putin pe el il acuzam mai mult ca ne-a lasat balta… poate cu adevarat artistul sa traga aceasi linie mereu cu aceasi pensula … cu aceleasi culori care ne-au facut sa ne indragostim de ei !!

  4. pentru Un Soricel – eu am trecut la “The High End Of Low”, noul Manson ce o să fie lansat săptămâna viitoare şi din care am găsit ceva piese şutite din studio… ha ha ha! 😛
    e aceeaşi poveste, nici Manson nu scoate la 2 ani încă un Antichrist Superstar şi probabil dezamăgeşte o parte din fani, dar face ce-i vine… e Goth şi burlesc ca şi pe precedentul album, dar are şarm. 🙂
    revenind la Tori, n-am mai ascultat-o de anul trecut, mi-a făcut plăcere să parcurg discul nou de câteva ori ieri seară şi în dimineaţa asta. eu încerc să nu mai am aşteptări şi astfel să n-am nici dezamăgiri şi să încerc să consum marfa aşa cum e. să ştii că am ascultat şi Dylan-ul… 🙂 m-am apucat să şi scriu, dar am lăsat-o baltă…. ha ha ha! 😛
    la Axl cred că problema cea mai mare este că lipsesc piesele convingătoare, nu stilul sau abordarea este problema. este un disc născut greu, în faze, etape şi componenţe diferite şi asta nu s-a putut astupa, se simte, se aude, lucrurile nu se leagă nici cum…
    cred că de la tine am ascultat Kate Bush şi da, Tori oarecum umple golul lăsat de ea… totuşi Tori are interpretări live geniale şi mereu surprinzătoare, îmi pare rău că am ratat-o la Bucureşti…
    da’ cum de ai ratat tu blogul cu The Enemy? ha ha ha! 😛

  5. pentru rifeor – este mai “comestibilă” acum, poţi să încerci “Give” şi “Police Me”. 🙂
    şi eu am trecut la “The High End Of Low” – noul Manson, apare pe 25 mai şi am găsit juma’ de album pe net… 😛

  6. Ca tot veni vorba ta… nu stiu cum a fost la concert in Ro dar problema cu Tori e si problema cu death metalu and company … Meri la concerte numai ca sa afli ca e plin de barbati si ca tipele la care sperai ca sunt ca ea si ca o sa fie pe liber prin sala …nu exista …. Tori is a man thing … man … gagicile nu prea se arunca desi niciodata nu am inteles de ce !

    Legat de Axl, vorba ta cu U2 – care tot nu pot sa ii diger… it grows on you a bit after a while… Cum the Catcher in Rye e un titlu de cintec ce mi l-am dorti multi ani sa-l scriu far sa am curajul sa-l duc la final din motive de ‘literatura’ si deci ma asteptam sa fie un cintec de nimic cum e greu sa te apropii de asa ceva … mi se pare ca Axl a nimerit-o chiar OK… chiar dupa milioane de dolari si trinte… Altfel spus i-a saracit pe altii nu pe noi … deci o fi un revolutionar … pe linga ca e clar ca albumul trebuia sa se numeasca Axl Rose insa dupa atitia ani si atitia bani cred ca numele i s-a bagat pe git altfel nu lua cecurile decit daca s-a semnat GnR !

    De Enemy nu stiu … ma gindeam doar ca am descoperit recent the White album de Beatles si a fost o surpriza mai placuta ca Sgt. Pepper’s

  7. pentru Un Soricel – hai că am ajuns şi aici. ha ha ha! 😛
    nu ştiu, cum parcă am şi spus, am ratat concertul ei la Bucureşti… fetiţe dulci nu prea găseşti, man, nici la Londra, nici la….Bucureşti… ha ha ha! 😛 “alea bune e date”… ha ha ha! 😛
    dar cred că Tori place bărbaţilor, da. nu ştiu de ce… adică nu-mi explic. da’ înţeleg de ce nu merg “io” la Michael Jackson… ha ha ha! 😛
    Axl… parcă a dat ceva lovele şi lui Tracy Guns să se care din G’N’R, lui Slash i-a dat 1 milion de parai să-i lase numele în folosinţă, cred că nici prin cap nu-i trece să scoată un disc cu numele său…
    The Cathcher in the Rye…man! 🙂 Poate dacă ziceai “De veghe în lanul de secară” mai ştiau şi copii de azi ceva-ceva…cu toate astea şi cu tot respectul, Salinger nu cred că reprezintă ceva sau acelaş lucru generaţiei de acum, cum a reprezentat pentru noi ceva… n-am zis că nu-s 3-4 piese Ok pe Chinese Democracy, am zis că e puţin după atâţea ani şi discul sună “varză”, nu se leagă….este fără consistenţă şi coerenţă.
    Axl Robin Hood….that’s f*ckin’ funny! 😛
    The Enemy, primul album mi-a plăcut mult de tot… parfum The Clash. 🙂 ( http://brushvox.wordpress.com/2009/05/16/muzica-pentru-popor-the-enemy/ )
    Beatles rules…. am tot şi uneori iau pe rând 4-5 discuri…
    “Happiness Is a Warm Gun” (discul 1, piesa a 8-a) e o piesă care mă obsedează şi tentează de ceva vreme…. poate cum eşti tu cu ideea cu The catcher in the Rye….i-aş face un cover, dar nu vreau să fac ceva mai prost ca originalul…. 🙂

    încă o dată: o seară faină!

    (am rămas la:
    “first you try to fuck
    then you try to eat him
    but as you learn your name
    you better kill him before they see it
    it’s Arma-God Damn-Mother Fuckin’-Geddon…!” ha ha ha! 😛 )

Leave a Reply to brushvox Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *