Queensrÿche şi eşecul soldatului American

Queensryche – American Soldier

Queensryche – American Soldier Acum o săptămână m-a anunţat Alin: au scos Queensrÿche album nou. Şi pe mine m-a luat prin surprindere evenimentul şi am dat repede iama pe internet să văd despre ce este vorba.
Şi încă o surpriză: după concertul din vara trecută de la Arenele Romane, pe 28 iunie, trupa revine din nou la Bucureşti tot la Arene, dată confirmată şi de site-ul oficial al formaţiei! (De când cu ţeapa AC/DC, verificatul pe site-ul oficial, a devenit obligatoriu! 😛 )
Spre surprinderea mea plouă cu materiale Heavy Metal ale veteranilor: Yngwie Malmsteen, Saxon sau mai tinerii Black Label Society şi Hammerfall sunt doar câteva din numele care s-au prezentat cu albume noi.
Bun, dar să rămânem deocamdată la Queensrÿche  şi s-o luăm de la începuturi. Trupa a fost înfiinţată în 1981 la Bellevue, Washington (o suburbie al Seattle-ului) de chitaristul Michael Wilton şi bateristul Scott Rockenfield sub titulatura The Mob după o perioadă de rodare într-o formaţie care cânta prelucrări Cross + Fire. Lor li s-a alăturat chitaristul Chris DeGarmo şi basistul Eddie Jackson. Neavând vocal, au apelat la serviciile lui Geoff Tate, la aceea vreme membru al formaţiei Babylon. În această formulă este imprimat un demo ce conţinea patru piese şi trimis la casele de discuri însă fără nici un succes. Trupa Babylon se destramă, dar Tate care nu dorea să cânte Heavy Metal se alătură formaţiei Myth. Restul formaţiei decide schimbarea numelui din The Mob în Queensrÿche după titlul primei piese de pe demo, „Queen of the Reich” şi în urma unei recenzii extrem de pozitive din prestigioasa revistă Kerrang! scot demoul în formă de E:P. pe cheltuială proprie în 1983. În final primesc şi mult doritul contract de disc de la E.M.I. şi reuşesc să-l convingă şi pe Tate să se alăture grupului.
Urmează două albume cu succes (comercial) moderat: „The Warning” (1984) şi „Rage for Order” (1986). Primul album a fost imprimat la Londra cu producătorul James Guthrie care a lucrat anterior cu Pink Floyd, dar şi cu Judas Priest şi piesa „Take Hold of the Flame”  s-a dovedit un succes mai ales în Japonia.

În State Queensrÿche au cântat în deschiderea turneului Kiss, o şansă bună de a se face cunoscuţi.
Sunetul formaţiei devine treptat mai lustruit şi cu tente tot mai progresive astfel nu este surprinzător faptul că pe „Rage for Order” clapele au aproape acelaşi rol ca şi chitarele. „Hit”-ul albumului este piesa „Gonna Get Closet o You” o preluare după piesa artistei canadience Dalbello din 1984.
Astfel am ajuns şi la capodopera incontestabilă a formaţiei „Operation: Mindcrime” din 1988. Albumul concept, povestea lui Nikki este probabil cea mai reuşită producţie concept din aria Metal-ului şi îşi are locul şi lângă marile discuri concept din Rock: „The Wall” sau „Tommy”.
În 1990 un nou material concept vede lumina zilei: „Empire”. Mai comercial ca precedentul material, diacul conţine cel mai de succes single al formaţiei, balada „Silent Lucidity”.
Turneurile „Building Empires” şi revenirea la „Operation: Mindcrime” a ţinut trupa în priză până în 1992.

După o pauză de doi ani, în 1994 apare „Promise Land” un disc primit cu rezerve şi de fani, dar şi de critică.
În plină eră Grunge şi cu concurenţă considerabilă din partea unor noi favoriţi ca Dream Theater, Queensrÿche pierd teren considerabil. Este începutul declinului: nici unul din următoarele materiale, „Hear In the Now Frontier” (1997), „Q2K” (1999) şi „Tribe” (2003) nu reuşesc să convingă nici fanii, nici critica. Din cele trei discuri, mie mi-a plăcut „Tribe”, dar nici acesta nu se compară cu nici una din producţiile precedente.
În 2006 se încearcă revenirea cu „Operation: Mindcrime II”. „I’m American” este o piesă dinamică şi cu mult potenţial, totuşi discul se îneacă încet şi nici apariţia veteranului Ronnie James Dio în rolul lui Doctor X, nu salvează albumul.
În opinia mea nu direcţia a pierdut-o Queensrÿche ci vlaga. Piesele sunt prea lente, prea greoaie şi lipsite de energie.
În 2007 apare „Take Cover”, un disc ce conţine prelucrări după Pink Floyd, Queen, Peter Gabriel, U2, Black Sabbath, The Police, etc un album mult mai dinamic şi convingător decât anterioarele patru producţii. Din păcate nici la concertul de anul trecut nu ne-au delectat măcar cu un „Red Rain”…sau „Bullet the Blue Sky”.

Şi am ajuns la „American Soldier”. De morţi numai de bine? Cum nici soldatul American, presupusul câine de pază al democraţiei, nu mai sperie pe nimeni de la al doilea Război Mondial încoace, aşa nici Queensrÿche nu prea mai conving cu nimic.
„American Soldier” este un disc inspirat de tatăl lui Tate, veteran al războaielor din Coreea şi Vietnam, dar şi de discuţiile avute de Tate cu soldaţii veniţi la concertele lor, astfel solistul a realizat o serie de interviuri cu aceştia pentru a schiţa textele acestui nou material concept, al 11-lea album de studio al trupei.

Discul porneşte relativ bine cu „Silver”, dar frânează imediat după start şi ritmul rămâne blocat undeva la mijloc, în viteza a doua. „Unafraid” este mixat ciudat, riffurile se pierde sub textul povestit iar refrenul pare o ciungă re-mestecată. „Hundred Mile Stare” sună plăcut, dacă precedentele 2 ar fi fost mai cu nerv ar fi venit la fix, aşa însă sunt doar încă patru minute ce trec agale. „At 30,000 Ft” este o baladă cu câteva armonii interesante şi o tentativă de răbufnire, dar din păcate sună previzibil şi… a clişeu. Cele peste şase minute ale „A Dead Man’s Words” este unul din momentele mai inspirate de pe disc, dar acel tempo mediu despre care vă tot vorbesc macină şi această piesă. „The Killer” contrar titlului începe chiar în acorduri luminoase şi rămâne în aceeaşi zonă gri şi ştearsă a mediocrităţii. Mica forţare din refren este prea puţin pentru a puncta măcar la aspectul artistic. „Middle of Hell” începe ca „Bullet the Blue Sky” dar n-are nici apăsarea, nici greutatea acelei piese… Şi dacă o trupă Heavy Metal, chiar şi progresivă, nu are (nici măcar) coaiele – na că până la urmă am spus-o şi pe aceia dreaptă! – celor de la U2, este…jale. Şi  „If I Were King” păstrează tiparul şi ceva mai multă energie vine abia în a noua piesă: „Man Down!”. „Remember Me” însă readuce imediat discul în zona lentă ca următoarea „Home Again” să fie încă o baladă cu acorduri calde ce aminteşte uşor de „Silent Lucidity” şi în care vocea feminină, soţia lui Tate, Emily,  aduce în sfârşit ceva deosebit de restul materialului. Finalul cu „The Voice” închide frumos discul şi cum spuneam, dacă materialul ar fi avut măcar 4-5 piese mai tăioase, mai dinamice, ce mai! mai Rock, lucrurile se aşezau frumos… aşa… trebuie să-i dau dreptate lui Alin: „deocamdată, cu tot respectul, nu pare a fi much, la fel ca jobul soldaţilor americani de la black hawk down încoace…mai ascultăm…” Şi am tot ascultat, tot cu respect şi cu indulgenţa de care nu beneficiază toţi artiştii, dar prima impresie – din păcate – a rămas: au ochit, au tras, dar glonţul a şuierat pe lângă urechi…

Poate măcar vinul lansat de Tate, Insania 2008 o fi mai tare…

3 comments on “Queensrÿche şi eşecul soldatului American

  1. wow, dap, trebuie sa te tina buzunarele, si pentru un iubitor de astfel de muzica, cred ca e frustrant sa nu iti poti permite tot.

  2. pentru lu – în condiţiile în care n-am bani nici să cobor şi să mă piş în spatele blocului, nici loc de frustrare nu mai este… ha ha ha! 😛
    ups! iar mă… piş! ha ha ha! 😛

3 Pings/Trackbacks for "Queensrÿche şi eşecul soldatului American"

Leave a Reply to lu Cancel reply

Your email address will not be published.