Nimic nou la orizont

Când aproape toată lumea vrea să fie U2, cel mai greu este să fi U2. Nici nu ştiu cum au trecut mai bine de patru ani de la lansarea albumului „How to Dismantle an Atomic Bomb” dar „Vertigo” încă sună proaspăt, ironia dulce-amară din „Sometimes You Can’t Make It On Your Own” răsună plăcut prin simplitate şi trăire, „City of Blinding Lights” vibrează de câte ori privesc luminile oraşului în pulsul nopţii.
U2 a rămas aceeaşi gaşcă de prieteni din 1976, fapt aproape bizar în lumea zbuciumată a entertainment-ului, mai ales când în discuţie este o formaţie cu succesul găştii din Dublin. Vorbim despre 140 de milioane de albume vândute, de 22 de premii Grammy, performanţe de ne-egalat. Faţa industriei muzicale s-a schimbat radical cu răspândirea descărcărilor ilegale, accentul nu mai cade pe vânzările de discuri ci pe concerte. Iar turneele se prelungesc până când mai există cerinţă şi se epuizează complet potenţialul acelui material. Aşa se explică şi înghesuiala concertelor şi de la noi, fapt care nu poate decât să ne bucure. Din păcate U2 şi AC/DC au declarat oficial că nu vor veni în România fiindcă nu au un stadion adecvat pentru spectacolul lor, acest aspect fiind şi cel mai fierbinte punct în negocierile cu Madonna de exemplu. Ei, dar nu ne putem plânge! Vin o grămadă de trupe şi artişti şi anul acesta.
Bono, The Edge, Adam Clayton şi Larry Mullen Jr. s-au întors cu un nou disc: „No Line On the Horizon”, album ce va fi lansat oficial pe 27 februarie în Irlanda, pe 2 martie în restul lumii. A fost o naştere dificilă finalizată cu o cezariană. Vestea că formaţia lucrează cu Rick Rubin într-un studio din sudul Franţei şi în faimosul Abbey Road din Londra la un nou material a apărut în 2006. Nimic din ce s-a făcut atunci însă n-a ajuns pe noul disc. Piesa „Window in the Skies” a fost introdusă pe compilaţia „U218 singles” ca şi coverul realizat în colaborare cu Green Day după piesa „Saints Are Coming” al trupei The Skids. În 2007 a fost cooptat Brian Eno şi Daniel Lanois şi până în toamna lui 2008 trupa avea deja 50-60 de piese compuse. O mare parte a materialului a fost imprimat în Maroc şi se zvonea că albumul are un sunet Trance cu influenţe de muzică tradiţională Africană. Premisă interesantă, dar sincer, mare lucru din asta nu se aude pe materialul final. A urmat un adevărat maraton din studio în studio de la Dublin la New York, de la Hanovra la Londra ca în final, în noiembrie 2008 să se facă mixajele finale.
Un album Rock nu este nici chirurgie pe creier, nici fizică nucleară, cred că este nevoie de câteva idei bune, de poftă de a cânta şi de energie explozivă pentru o interpretare vie în studio. Ai nevoie de câteva scule sănătoase, microfoane bune şi un sunetist să capteze şi aranjeze materialul în aşa fel încât să nu-i omoare spiritul. Dar evident, când te numeşti U2 pretenţiile şi perspectiva se poate schimba radical. Nostalgicii evident speră-n secret la fiecare produs lansat la un nou „The Joshua Tree”, trupa a vorbit însă mai mult despre o abordare modernă şi inovativă gen „Achtung Baby”.
Prima „impresie” ne-o facem când privim coperta, o fotografie alb/negru al artistului Japonez Hiroshi Sugimoto numită „Boden Sea”. O imagine minimalistă: un cer imaculat şi marea liniştită, totul în tonuri moi de gri.

Hiroshi Sugimoto
Hiroshi Sugimoto

Discul porneşte cu piesa de titlu „No Line On the Horizon”. Un sfat: merită ascultat în căşti sau în nişte boxe adevărate, dat tare. Piesa are un groove sănătos, marcă U2 indiscutabil, este construită pe straturi de sunete panoramate ingenios, se simte „touch”-ul lui Brian Eno mai ales în privinţa clapelor. Chitara este ascunsă, The Edge se joacă, tobele cresc treptat şi vine câte un nou val de percuţie. Vocea lui Bono este împinsă-n faţă şi este şi liantul care conduce şi ţine toată construcţia împreună. Refrenul aduce şi o rupere armonică, nu este, dar aminteşte uşor de “It’s A Beautiful Day”.
„Magnificent” porneşte cu un bas mârâit şi clape foarte Electro ca totul să se transforme într-o melodie ce încăpea fără probleme pe „Achtung Baby” sau „Zooropa”. Orchestraţia rămâne rafinată şi multi-dimensională, chitara şi clapa aduc armonii colorate, se diferenţiază elegant, dar deservesc acelaşi scop cu stricteţe.
„Moment Of Surrender” este o piesă lină, aşezată pe covorul pufos de samplere şi clape, The Edge renunţă aproape complet la chitară de dragul lor şi se concentrează la crearea  atmosferei cu sintetizatoarele şi pianul. Cele peste 7 minute ale piesei au un uşor gust de Peter Gabriel.
„Unknown Caller” rămâne în aceaşi zonă Chill, tobele amintesc puţin de percuţiile tribale, clapele rămân principala sursă de atmosferă, chiar şi chitara are un accentuat gust sintetic. Bono pare neschimbat: „I was lost between the midnight and the dawning/ In a place of no consequence or company/ 3:33 when the numbers fell off the clock face/ Speed dialling with no signal at all/ Go, shout it out, rise up/ Oh, ohhh/ Escape yourself, and gravity/ Hear me, cease to speak that I may speak/ Shush now/ Oh, ohhh/ Force quit and move to trash.”
„I’ll Go Crazy If I Don’t Go Crazy” revine într-o zonă mai naturală şi acustică, în ciuda titlului este tot o piesă calmă, o nebunie matură, controlată. Mi-a plăcut ideea: „Every generation gets a chance to change the world” (fiecare generaţie primeşte o şansă să schimbe lumea). Piesa este caldă, are dinamism şi se lipeşte în ciuda simplităţii, cu toate că sunt şi câteva şuruburi în orchestraţie interesante.
Primul single, lansat oficial pe 15 februarie 2009, „Get On Your Boots” a fost promovată de trupă şi la a 51 decernare a premiilor Grammy şi la BRIT Awards. Piesa muşcă, are ceva din „Vertigo”, Bono cântă sacadat, ritmul are viaţă, basul pulsează, este distorsionat. Este momentul în care mi-am reamintit că U2 totuşi sunt o formaţie Rock.

„Stand Up Comedy” începe în aceaşi tonalitate mai „agresivă”, ne trimite înapoi la U2-ul de la începutul anilor 90.
„Fez – Being Born” este un experiment pe care iar se simte amprenta lui Brian Eno, are dinamism, soluţii Electro moderne, pasaje aerisite în contrast cu sunetele mecanice. Eno este un vrăjitor şi se pare că nu lipseşte de pe nici un album care se vrea modern şi experimental.
„White As Snow” reduce modernismul la minimalism, piesa se dezvoltă lent, se desface ca un mugur, samplerele domină fundalul, se simt instrumentele reproduse artificial, dar nu deranjează.
„Breathe” are o aromă exotică, o mireasmă de Maroc, combină toată experienţa acumulată, este U2-ul pe care-l recunoşti din prima, dar are acest ambalaj interesant, nou, bine croit şi purtat cu naturaleţe de trupă. Cred că alegeam această piesă ca single, parcă reflectă cel mai bine direcţia pe care a luat-o U2.
Finalul cu „Cedars of Lebanon” readuce calmul, Bono povesteşte şi orchestraţia este doar suport ce susţine vocea fără să distragă atenţia.

„Yesterday I spent asleep
Woke up in my clothes in a dirty heap
Spent the night trying to make a deadline
Squeezing complicated lives into a simple headline

I have your face here in an old Polaroid
Tidying the children’s clothes and toys
You’re smiling back at me, I took the photo from the fridge
Can’t remember what then we did

I haven’t been with a woman, it feels like for years
Thought of you the whole time, your salty tears
This shitty world sometimes produces a rose
The scent of it lingers and then it just goes

Return the call to home

The worst of us are a long drawn out confession
The best of us are geniuses of compression
You say you’re not going to leave the truth alone
I’m here ‘cos I don’t want to go home

Child drinking dirty water from the river bank
Soldier brings oranges he got out from a tank
I’m waiting on the waiter, he’s taking a while to come
Watching the sun go down on Lebanon

Return the call to home

Now I’ve got a head like a lit cigarette
Unholy clouds reflecting in a minaret
You’re so high above me, higher than everyone
Where are you in the Cedars of Lebanon?

Choose your enemies carefully ‘cos they will define you
Make them interesting ‘cos in some ways they will mind you
They’re not there in the beginning but when your story ends
Gonna last with you longer than your friends”

Cele aproape 54 de minute ale albumului se scurg uneori lent, alte ori prind ritm, sunetul te încearcă câte puţin, pătrunde încet. Nu poţi judeca discul după o singură ascultare şi cu siguranţă merită să-i acorzi măcar o a doua şansă. Cred că am înţeles şi eu de ce s-a amânat lansarea lui de la sfârşit de an, la început de an.

Cu toate măsurile de siguranţă impuse de Universal Music, scurgerea materialului spre publicul larg s-a produs tocmai datorită unei greşeli comise de filiera din Australia al casei de discuri care pe 8 februarie pe magazinul virtual a lansat materialul pentru descărcare timp de câteva ore. A fost însă suficient ca în scurt timp să se regăsească pe torrente… Dar cum ştiu că sunteţi cinstiţi – doar suntem buni creştini de peste două mii de ani! – albumul poate fi cumpărat prin pre-comandă şi-n România.

“No Line on the Horizon” este un album mai subtil, se desfăşoară pe straturi sonore ascunse, rafinate. Nu loveşte din prima, dar te învăluie încet şi are un farmec aparte care nu-ţi dă drumul. Chiar sunt curios ce o să zică prietenii, cum va fi primit de public. Eu l-am lăsat pe repeat în CD player. 🙂

2 comments on “Nimic nou la orizont

  1. pentru lu – ‘neaţa. 🙂 da, U2 cu mici excepţii, mereu au reuşit să genereze momente speciale. Nu mi-a plăcut foarte mult albumul lor “Pop” din 1997 şi “prosteala” gen “Discoteque”, dar din fericire nu au repetat gluma şi au venit cu un album fain. 🙂
    So, Staring at the Sun? Că tot e…sunday. 🙂

5 Pings/Trackbacks for "Nimic nou la orizont"

Leave a Reply

Your email address will not be published.