Nu ştiu cum este pe altă stradă, în alt cartier, alt oraş sau… era să zic pe altă planetă. Rahova – unde vieţuiesc cu stoicism de imediat doi ani – este plină de rabla care zac pe trotuare şi în faţa blocurilor.
Maşini vechi, nemişcate de ani de zile, multe din ele utilizate pe post de debara sau semn de carte: este locul meu! Locul de parcare, evident.
Bucureştiul a devenit un oraş îmbâcsit şi neîncăpător. În faţa blocului în care locuiesc este un adevărat parc de maşini, spaţiile verzi, trotuarul, aleea şi strada este ticsită seară de seară cu maşini. Maşina personală, maşina de serviciu, maşina prietenului sau prietenei. De loc de joacă pentru zecile de copii nici nu se pune problema, uneori este un slalom spectaculos să ajungi la scara blocului printre maşinile parcate uneori şi la propriu una peste alta.
Scandalurile degenerează de multe ori la violenţe. Aproape în fiecare seară.

Prin septembrie anul trecut, ajuns acasă de la serviciu, stăteam şi fumam ca tot ţăranul la bustul gol pe geamul de la bucătărie. Scuze mereu se găsesc cu mare uşurinţă, pe moment scuza mea era vara şi căldura semi-tropicală. În faţa blocului adunaţi părinţi şi copii ca-n fiecare seară obişnuită: beri, ţipete, discuţii, fum de grătar şi tot ce poate un om normal să-şi imagineze ori ba.
În toată hărmălaia de afară apare şi administratorul blocului, o doamnă trecută de 50 de ani cu micuţa s-a maşină şi o parchează pe locul ei obişnuit. Se dă doamna jos, moment în care unul din bărbaţii burtoşi şi cu berea-n mână se dezlipeşte de grup şi ţintă la femeie. Nu vreau să redau ce ieşea pe gură bipedului, dar ideea era că femeia i-ar fi zgâriat portiera cu uşa maşinii şi că nu ştie nici să parcheze, nici să se dea jos din maşină. Cârpa a tot înjurat femeia apoi a şi bruscat-o. Când biata femeie ajunsese aproape de scara blocului, animalul a aruncat cu berea după ea şi brusc înfuriat şi mai tare a alergat după ea şi i-a tras şi vreo doi-trei pumni. Nimeni din vecini nu a schiţat nici măcar un gest. Nici femeile care stăteau ca de obicei cu copii printre maşini şi bărbaţii cu berile-n mână.
A venit Poliţia şi tot conform tradiţiei dâmboviţene nu s-a întâmplat nimic. Era zi de încasat întreţinerea, femeia a stat şi şi-a făcut treaba, apoi s-a urcat iar în maşină şi a plecat.
A venit un alt dobitoc şi  şi-a parcat repede maşina pe locul proaspăt eliberat.
Între timp femeia a demisionat din administrarea blocului şi şi-a scos apartamentul la vânzare, o să se mute.
Acum se fac reamenajări, au mai tăiat un pom, doi şi pe spaţiul verde – egal o fâşie de pământ – se fac locuri de parcare.
Certurile au luat o altă tonalitate: „Ce pula mea vrei băi, eşti de doi ani în bloc şi acu’ vrei şi loc de parcare?!”
Hârburile rămân. Stau în faţa blocului nemişcate. Unele sunt ale unor pensionari care mai visează la o maşină nouă şi nu vor să-şi piardă locul de parcare, alţii mai ţin un bax de bere şi o cheie franceză-n portbagaj, să fie la îndemână la nevoie. Doar la scara unde stau sunt vre-o patru Dacii, un Mercedes ruginit şi un Trabant.
N-am maşină şi nu vreau loc de parcare. Mi-ar plăcea să văd puţină iarbă, două-trei flori şi o bancă, un leagăn sau un tobogan, nu doar griul blocurilor scrijelite şi mormanele de fiare vechi şi noi.

Vreau să respir.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BB9pQ6KajaQ]