Principii şi practici

(Ar fi indecent şi inoportun să vă povestesc despre muzica pe care am mai ascultat-o sau să vă arăt ce am mai gătit. Situaţia mă obligă să vorbesc despre realitatea stridentă şi criza care pare că ne îngroapă. Pe toţi.)

În nebunia tăierilor de la salarii, pensii şi ajutoare sociale ne-a scăpat o ştire pe cât de alarmantă, pe atât de previzibilă şi pe care – din păcate – am prevăzut-o: Indicii bursieri americani au început şedinţa de vineri pe minus: indicele Dow Jones a pierdut 1,4%, Standard & Poor’s 1,81%, în timp ce piaţa Nasdaq a scăzut cu 2,46%.
„Ameţeala” de pe Wall Street a fost pusă pe seama unei „erori informatice”, însă specialiştii vorbesc de situaţia gravă din Grecia. Părerea mea este că această criză n-are încă o soluţionare viabilă nici în Occident.
Evident Bursa de la Bucureşti este şi ea groggy: Societăţile de Investiţii Financiare (SIF), grupate în indicele BET-FI, au pierdut în medie 6,52%, cel mai abrupt declin din ultimele şapte luni. Indicele BET, al celor mai lichide zece companii, s-a depreciat cu 4,34%, pe o piaţă cu un declin de 4,05%.
Şi guvernanţii au uitat ceva, dar au revenit: taie şi alocaţiile copiilor… Nici să înjur nu mai are sens.

Ed Parker, şeful european al agenţiei de evaluare financiara Fitch Ratings, atenţionează că este mai bine să tai cheltuielile decât salariile. Acesta a declarat: „Este esenţial ca România să implementeze un program puternic de consolidare fiscală în următorii ani pentru a reduce deficitul bugetar la un nivel sustenabil. Restricţiile fiscale vor afecta în mod inevitabil creşterea economică şi vor implica măsuri politice nepopulare, dar eşecul de a acţiona va duce la reluarea instabilităţii financiare şi macroeconomice”.

Şi ar mai fi o ştire uşor lăsată deoparte. Media s-a concentrat asupra declaraţiei domnului Isărescu legat de minciunile guvernului, mai interesant însă mi s-a părut declaraţia sa legată de necesitatea unui guvern politic, ci nu a unui guvern de tehnocraţi. Sincer, cred că s-au făcut presiuni asupra lui Isărescu să preia guvernarea şi această declaraţie a fost mai mult un refuz ferm şi public.

Nu că v-ar interesa sau ar conta câtuşi de puţin, dar eu văd lucrurile aşa:
1. implicarea politicului a condus în mare măsură la situaţia dezastruoasă din economie
2. măsurile finanţiste sunt speculative şi fictive, au rezultate matematice temporare, în cel mai fericit caz reprezintă amânări însă nu şi soluţii economice reale.

Într-o ţară de PR-işti, jurnalişti, experţi în comunicare, analişti şi blogări, multitudinea de opinii nu este neapărat un lucru rău, vorba multă uneori poate duce undeva. Însă noi rămânem şi ne cantonăm doar la discuţii.
Nu sunt nici economist, nici finanţist, nu sunt implicat politic şi nu sunt nici măcar… bloger.
Însă mă frământă evoluţia crizei globale şi locale de ceva vreme şi m-am tot gândit la eventuale soluţii.

Mă rezum la o radiografie crudă (şi) a realităţii româneşti.
1990 ne-a prins fără datorii externe, dar cu o industrie învechită, cu un decalaj tehnologic considerabil.
Vă amintiţi de euforicul „nu ne vindem ţara”?
Vă amintiţi de pensionările masive şi în multe cazuri nejustificate, înainte de termen?
Dar – de exemplu – de ţevile din sistemul de irigaţii ajunse-n gardurile „cetăţenilor de bine” vă mai amintiţi?
Anii 90 au fost marcaţi de debandadă la toate nivelurile.
Sub patronajul lui Iliescu – care ar fi bine să-şi ţină gura măcar acum – am îngropat industria şi agricultura. „Democraţia originală” a fost o cortină numai bună de a transfera puterea şi controlul economiei şi al resurselor din mâna Statului în mâna unei găşti compusă predominant din foşti activişti de frunte şi securişti re-branduiţi peste noapte în „capitalişti”.
Vă amintiţi de mineriade, de Târgu Mureş?
Sau de privatizările pe 1 Leu?
Şi ar mai fi foarte multe de spus. De exemplu este un fapt: banii din fondul de pensii au fost direcţionaţi în altă parte şi… s-au dus.
Mereu am suspectat FSN-ul că în 1996 au făcut pasul înapoi şi au pierdut alegerile în favoarea CDR-ului intenţionat. Ţara era în pragul falimentului şi au mizat pe compromiterea opoziţiei. În mare măsură calculele lor s-au adeverit, cu toate acestea meritul nerecunoscut al perioadei Constantinescu este punerea în mişcare a reformei şi implementarea unei legislaţii mai apropiate şi adecvate unei democraţii şi al unei pieţe libere.
Roadele însă le-a cules guvernul Năstase şi în ultimul regim Iliescu s-a înfăptuit şi „privatizarea finală”, s-a externalizat definitiv controlul Statului asupra resurselor şi economia românească a fost în mare măsură îngropată definitiv.
Bum-ul prezumtiv din guvernarea Tăriceanu este o fantasmagorie. Liberalii – din nefericire – sunt la fel de lipsiţi de viziune şi gândire per ansamblu şi în perspectivă ca toţi ceilalţi. Creşterea – în cifre – economică a venit exclusiv din zona financiară şi speculativă: credite (multe fără acoperire) şi imobiliare. Creditele au stimulat consumul iar despre gaura – bula – imobiliară am mai vorbit. (Terenul x valorează 1 Leu, este cumpărat cu un credit bancar şi re-vândut cu 2 Lei tot pe un credit bancar şi tot aşa fără ca valoarea terenului să fie modificat în vre-un fel – de exemplu să se introducă pe ea utilităţi sau să se înceapă o construcţie – preţul terenului ajunge la 10 Lei. În momentul prăbuşirii economice, ultimul creditat nu-şi mai poate plăti ratele la bancă şi terenul devine proprietatea băncii. Însă valoarea contabilă a terenului este de 10 Lei vis a vis de valoarea sa reală care a rămas 1 leu. „Gaura”, deşi artificială în fapt se concretizează într-un deficit de 9 Lei. Astfel nişte bani virtuali se transformă în bani concreţi lipsă.)
Schema creditărilor este oarecum asemănătoare. Creditele tip „buletin” – dar nu numai – au reprezentat punerea în circulaţie a unor bani virtuali din viitor, bani nemunciţi şi cum s-a dovedit, fără acoperire.
Şi aici vreau să subliniez aspectul care cel puţin pe mine mă preocupă cel mai intens: nu producem nimic palpabil (un cui, o cămaşă, o noptieră, o maşină, un măr sau o ceapă), prezumtiva creştere economică provine aproape exclusiv din zona bancară şi virtuală. Renault-Dacia este doar o excepţie şi or mai fi 3-4 făbricuţe de textile, 2 de conserve şi câteva ferme zoo-agricole. Ca cifre de afaceri în contextul unei presupuse economii naţionale: nerelevant.
Atât la Stat cât şi în zona privată mult prea mulţi oameni desfăşoară munci virtuale, mută fişiere Word, PowerPoint şi tabele Excel.
Pe de altă parte profiturile obţinute provin în mare măsură din distribuţie şi re-vânzare de produse. Economia noastră fiind îngropată, am devenit consumatori şi „groapa de gunoi” a Europei şi nu numai.

Şi am ajuns şi la guvernarea Boc şi la situaţia actuală.
Bani au fost şi (mai) sunt. Dar nu se văd, nu se simt.
Avem cele mai scumpe autostrăzi din lume, dar nu avem autostrăzi. Ar trebui să vorbim despre turism, dar nu avem turism, nu avem servicii competitive, de calitate şi preţurile sunt aberante faţă de concurenţă.
Anii electorali au marcat şi şubreda economie canalizând fonduri în zone dubioase sau cheltuind nejustificat în scopuri populiste. Însă cei mai mulţi bani se risipesc pe segmentul de achiziţii. Şi aici exemple avem cu nemiluita. Scena lu’ Ritzi, site-ul eRomânia de 500 milioane Euro a lu’ Udrea etc, etc, etc. Este un fapt notoriu că dacă o ascuţitoare în oricare piaţă costă 1 RON, la o achiziţie de Stat este cumpărată cu 5, 10 sau 15 RON.
Investiţii nu înseamnă să cumperi laptopuri, scaune şi birouri…

Tăierea pensiilor, salariilor bugetare, a alocaţiilor copiilor şi a subvenţiilor persoanelor asistate social este o aberaţie. Şi aberant este că Fondul acceptă aceste măsuri pe post de soluţie. Veniturile diminuate aduc de la sine şi încasări mai mici la impozitarea lor, ce iei pe mere, dai pe pere şi în definitiv „economia” obţinută de Guvern astfel este una derizorie. Însă vor creşte numărul celor datori la bănci, la întreţinere şi va creşte numărul celor ce trăiesc în subexistenţă. Măsurile lovesc toată populaţia, nu doar categoriile vizate direct şi se resfrânge asupra economiei în ansamblu. O mare parte din consum se va canaliza spre zona neagră: tutun, alcool şi alimente de contrabandă… Guvernanţi câştigă ceva timp pentru a da şansa clasei privilegiate să se pună (şi mai bine) la adăpost. Iar ideea devalorizării RON-ului pentru acoperirea deficitului este tot o prostie finanţistă ce rezolvă problemele exclusiv pe hârtie, nu ajută economia reală. Dar – din nefericire – vom ajunge şi la asta.

În primul rând trebuiau stopate amintitele achiziţii.
Lipsa măsurilor reale a împins multe firme private în zona gri sau direct neagră a economiei. Multe firme şi-au suspendat oficial activitatea, şi-au trimis salariaţii în şomaj şi cu o parte din ei desfăşoară activitate la negru. Alte firme – cele mai multe – şi-au închis porţile probabil definitiv.
Dar zona neagră, zona evaziunii fiscale este fabuloasă. Asta datorită legislaţiei proaste, a fiscalităţii exacerbate, a lipsei unor politici economice realiste şi coerente. În zona aceasta „circulă”, se învârt miliarde de Euro.

Bugetarii şi pensionarii. Parcă uităm că în segmentul bugetar avem un exces masiv de personal de administraţie, oameni care plimbă hârtii de la un birou la altul. Asta în timp ce avem un deficit de asistente de exemplu. Pentru a adera la NATO de exemplu din Poliţie mulţi „miliţieni” au fost transferaţi în zona administraţiei locale şi mulţi militari pensionaţi înainte de termen. O reformă a sistemului ar fi fost necesară, o restructurare corectă ar fi fost necesară, chiar dacă dureroasă şi nepopulară.
Dar repet: banii mulţi nu aici se duc cum ar vrea guvernanţii să lase să se înţeleagă.

Soluţii.
Investiţii în infrastructură şi producţie, planificare şi politici realiste de perspectivă şi… muncă. Evident susţinute de o legislaţie coerentă şi o politică fiscală corectă şi stimulativă.
Nu cred nici în soluţiile finanţiste – tăieri de salarii, creşteri de taxe – nici în aşa zisele politici de stânga sau dreapta. Ambele sunt expirate şi ineficiente în contextul unei crize mult mai profunde şi complexe.
Avem nevoie de o creştere economică sănătoasă pe bază de producţie. Măsurile actuale nu fac decât să întârzie dezastrul cu cel mult 2-3 luni, inevitabil vom ajunge şi la mărirea TVA-ului, la majorarea taxelor şi impozitelor, la modificările cotei unice, măsuri finanţiste ce nu rezolvă problema, doar o tot amână.
Evident nu poţi concura China sau Taiwanul la producţia de computere şi componente, suntem foarte departe de randamentul turismului din Turcia (dar exemplul Egiptului dovedeşte că se poate exploata modelul) etc, însă cu siguranţă se pot identifica produse şi pieţe cu potenţial. (Este de neiertat pierderea pieţei Ruseşti în regimul Iliescu).

De putut, se poate.

Spre neşansa noastră guvernanţii sunt preocupaţi exclusiv de propriile lor buzunare, sindicatele sunt de carton, opoziţia este greoaie şi fără vlagă, noi delăsători şi cu… „S’il vous plaît monsieur”…

Se poate, dar nu în genunchi.