Note din subsol: I Declare War, Bury Tomorrow şi Attila

Termenul de „muzică underground” a apărut în anii ’60 şi se lega de muzica Psihedelică şi cultura Hippie, în anii ’70 odată cu era Punk a apărut şi noţiunea de DIY (Do It Yourself) – adică descurcă-te singur, artiştii, trupele se ocupau de toate aspectele independent şi individual.
Nume sonore ca Velvet Underground, MC5, The Grateful Dead, Patti Smith şi The Stooges au fost asociate termenului şi una din cele mai bune definiţii a dat-o Frank Zappa: „mainstream-ul vine la tine, dar tu trebuie să mergi în underground”.
Artişti cu greutate ca britanicii Discharged au rămas exclusiv în zona underground.
Dacă mişcarea underground din occident a reprezentat în mare parte opoziţia vis a vis de muzica de „mase”, de mainstream, în blocul fost comunist – mai puţin la noi – a reprezentat singura modalitate pentru artişti de a se exprima necenzurat sau împotriva regimurilor comuniste.
În Vest underground-ul s-a dezvoltat şi a condus la înfiinţarea Cluburilor, a Caselor de Discuri Independente şi a presei independente (Fanzin-uri şi mai nou blog-uri).
La concertele din cluburi vin pe lângă fanii devotaţi, jurnaliştii independenţi, reprezentanţii caselor de discuri, manageri în căutarea noilor talente. Pentru mulţi underground-ul rămâne locul de „joacă”, dar majoritatea visează la marile scene şi consideră underground-ul ca fiind o trambulină. Din perspectiva mainstream-ului este sita care cerne din milioanele de trupe cele câteva mii care dovedesc potenţial comercial…
Etapa underground este cea de rodaj, de căutări şi aşezări pentru fiecare trupă, un şir de succese şi eşecuri, speranţe şi dezamăgiri. Vorbim aici de ani de muncă care uneori aduc rezultate, de cele mai multe ori nu. E nevoie de ambiţie, entuziasm, talent, dar şi de noroc.
Noi n-am avut underground şi nu-l avem. Rezistenţă faţă de regimul trecut n-a existat iar după ’90 nu s-a dezvoltat nici o reţea solidă de cluburi şi nici n-au apărut ca ciupercile Casele de Discuri şi Fanzin-urile. Dacă totuşi la începutul anilor ’90 a existat un entuziasm şi un interes masiv pentru zona Metal de exemplu, treptat valul s-a stins, majoritatea trupelor s-au dizolvat în neant.
Este trist, dar oarecum firesc. Pe de o parte vânzările de discuri ale artiştilor din mainstream sunt insignifiante, banii se fac la nunţi, baluri şi chermeze câmpeneşti pe bani corporatişti, pe de altă parte cumetria de care am tot vorbit a anihilat orice idee de Revoluţie Rock din faşă.
Şi mai este un aspect semnificativ: trupele româneşti sunt mereu cu doi-trei paşi în urma trendurilor din Vest, predominant sunt „copiile imitaţiilor” iar puţinul public este segmentat pe sub-genuri şi consumator exclusiv al trupelor din mainstream-ul Occidental… dar toţi după primele trei-patru concerte deja sunt „vedete” şi pretind respect.
Aproape mă amuză atitudinea unora, însă şi aceasta este profund mioritică. Ce pretenţii poţi avea de la politicienii aflaţi la putere atâta timp cât reacţia multora din artiştii aflaţi în underground este una ostilă, criticile le consideră ofensatorii?
Rolul presei n-a fost, nu este şi nu va fi să mângâie pe cap pe nimeni. Cine vrea mângâiat pe cap să meargă la… mama lui.
Dacă ceva-ceva totuşi am câştigat în ’89, este că (deocamdată) ne mai putem exprima opiniile liber. Dacă alţii n-au opinii sau nu şi le exprimă, nu e vina mea. Legat de evenimentul din week-end, acesta n-a fost promovat mai deloc, la concert nu s-a înghesuit presa de nici un fel şi implicit nici după n-a scris nimeni nimic şi chiar şi site-ul evenimentului este rămas „bine” în urmă…. Nu-i de mirare că nici publicul nu s-a înghesuit şi mulţi care au venit la club, au rămas afară pe terasă la bere….
În ceea ce priveşte concertul, a comentat cineva aici şi cred că are perfectă dreptate: n-ar trebui votat ulterior via internet – o astfel de desfăşurare dovedeşte exclusiv care trupă reuşeşte o mai mare mobilizare printre prieteni, rude şi vecini, ci la faţa locului, imediat acolo în club de publicul evident participant la eveniment. 😉

Astea fiind spuse, să vedem ce surprize ne rezervă trei nume din underground: I Declare War, Bury Tomorrow şi Attila.

Proaspăt înfiinţatul label independent Artery Recordings a semnat cu o serie de trupe din underground-ul Metal. Avem de a face predominant cu găşti de liceeni aflaţi la debutul discografic, dar majoritatea lor activează din 2006, au sute de concerte-n urmă, unu-două demo-uri şi E.P.-uri scoase prin efort propriu (DIY) sau prin mici case de discuri independente.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tQDMfmiqeDQ]

Cele mai mari speranţe sunt legate de Bury Tomorrow, o trupă britanică din Southampton. Gaşca este compusă din: Danni Winter-Bates – voce, Jason Cameron – chitară şi voce, Mehdi Vismara – chitară, Davyd Winter-Bates – bas şi bateristul Adam Jackson  şi în ciuda vârstei fragede se dovedesc deja instrumentişti desăvârşiţi, anii petrecuţi cu repetiţii şi concerte îşi spun cuvântul.
Au debutat cu EP-ul „The Sleep of The Innocents” şi au atras de partea lor nu doar publicul britanic şi cel american, dar şi presa „mare” – cum este şi Kerrang! – vorbeşte despre ei în termeni laudativi.
Şi pe bună dreptate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VgbSOvH8PPI]

„Portraits” – inspirat de titlul romanului „The Picture Of Dorian  Gray” al lui Oscar Wilde – este proaspăt lansatul album de debut al celor din Bury Tomorrow şi conţine 14 piese extrem de intense pe segmentul Metalcore ce amintesc pe alocuri de Bullet For My Valentine, amestecă coerent tradiţii Groove Metal marca Pantera, cu infuzii Post Nu Metal, dar şi cu elemente tradiţionale ale Heavy Metal-ului Britanic moştenite pe filiera Iron Maiden.
Dacă vocalul Danni Winter-Bates este brutal şi dezlănţuit, chitaristul Jason Cameron vine cu partituri vocale curate, melodice, aduce culoare şi diversitate partiturilor vocale. Chitarele macină în tonuri grave însă aduc şi riff-uri gemene, armonice pe tiparul Maiden, solo-urile la fel oscilează între abordările armonice şi erupţiile schizofrenice iar secţia ritmică funcţionează impecabil, conferă un fundament solid, ritmurile au balans, ruperile consistenţă, piesele au groove.
Este un debut extrem de promiţător şi cu siguranţă vom auzii mult pe viitor de ei.
Tot discul are vână, este dinamic, mi-a plăcut în mod deosebit „Evolution of Self”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Mo5z8msq0rU]

„Malevolance” este albumul de debut al celor din I Declare War, gaşcă din Seattle, Washington, trupă ce abordează tot un Metalcore, însă mult mai agresiv, cu rădăcini vădite de Death Metal.
Cei cinci: Jonathan Huber – voce, Evan Hughes şi Christopher Fugate – chitare, Brent Eaton – bas şi Ryan Cox la tobe au pornit pe linia Grindcore, Death Metal, treptat lucrurile s-au mai temperat, aşezat, au slăbit uşor ritmul, au introdus pasaje mai lente, măcinate, chitarele au fost acordate sub ton pentru a accentua gravitatea, a sporii intensitatea şi n-au înlăturat complet nici pasajele rapide, astfel obţinând un plus de dinamică. Vocea a rămas extremă, brutală după standardele Death Metal.
Cele 11 piese ale albumului sunt un start promiţător şi pentru aceşti băieţi americani, „Malevolance” rezervă momente intense fanilor Death şi Metalcore.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KSFUSFyqnDQ]

Attila este numele ales de 5 băieţi din Atlanta, Georgia şi îşi definesc muzica ca fiind Party Death-Metal şi „Rage” este titlul albumului de debut ce conţine 10 piese intense ce amestecă elementele Groove Metal cu Thrash şi Death Metal.
Nu pot să nu sesizez şi la ei moştenirea Pantera, riff-uri brutale sunt „asortate” cu construcţii armonice, apelează la construcţii ritmice complexe, sunt multe ruperi şi schimbări de tempo, este inutil să mai spun că şi ei în ciuda vârstei fragede au în spate sute de concerte şi sunt instrumentişti deja desăvârşiţi.
Piesele de durată maximă de 2-3 minute sunt extrem de complexe, uneori poate chiar prea înghesuite, însă băieţii reuşesc să lege impecabil secvenţele, au groove, cursivitate, fac totul la intensitate maximă şi nu le lipseşte nici inspiraţia. Vocalul Fronz are o voce puternică, hârâie, mârâie, urlă, dar strecoară şi armonii şi este susţinut de pe alocuri de un cor „în hoardă” practicat intens în zona Thrash a anilor ’90.
Foarte convingător acest „Rage”, mi-au plăcut mult „Make It Sick”, „Rage” şi „Jumanji”, dar tot discul are nerv, în fiecare piesă au strecurat măcar câte un „şurub” interesant.
Un nume de reţinut. 🙂

Tot în curtea celor de la Artery mai găsiţi trupele A Bullet For Pretty Boy şi Chelsea Grin, toate trupe de puştani ce vin tare din urmă cu pretenţii la „tron”.

Chiar dacă condiţiile de la noi sunt mult mai aspre, totuşi explicaţie rezonabilă la ei de ce pot şi noi nu, nu există. Doar scuze…