Am sub geam o minune de cireș. L-am urmărit cum a înflorit, cum au crescut, s-au copt fructele. De la geam n-am cum să ajung la crengi, m-am mulțumit cu privitul, admiratul, cu plăcerea de a avea o frântură de rai sub geam în mijlocul Bucureștilor gri și îmbâcsit cu “parfum” de benzină, țipete de clacson, trosnitul și scârțîitul tramvaielor, 24/7.
Mi s-a făcut poftă de fructele zemoase și abia așteptam să le văd și-n piață pe tarabe. Și, în cele din urmă au apărut. Prima oară într-un supermarket, marfă de import la preț exorbitant. Cireșe de mai….
A mai trecut o săptămână și încă una și încă una. În copac au venit porumbeii la cireșe.
Suntem în luna Iunie, cireșele la taraba din piață costă de 3-4 ori mai mult ca un kilogram de banane. Costă cam cât un kilogram de carne de porc. Scump, domne, scump! Scump și absurd, nefiresc. Doamna de la tarabă îmi spune că deh, nimic nu mai e cum a fost, nimic. Răzbate resemnarea din vocea ei, dar nu nostalgia vremurilor trecute, ci dezamăgirea față de prezent.
Mi-a fost poftă de niște cireșe, dar mă simt prost fiindcă pentru cei mai mulți un kilogram de cireșe a devenit un moft de neatins.
