VoiVod – Infini (2009)

Despre VoiVod nu prea se vorbeşte. Sunt formaţii care devin „cult”, mai ales alţi artişti adesea se referă la ei, influenţează prin creaţia lor una sau mai multe generaţii de muziceni, dar succesul (major) în cazul lor nu vine niciodată. VoiVod nu ştiu câte milioane au vândut din cele 12 albume lansate începând cu 1984, dar cu siguranţă nu prea multe.
La turnura dintre anii ’80 şi anii ’90 am făcut o trecere destul de abruptă de la chestiile Heavy gen Priest sau Motorhead la Kreator, Overkill şi apoi la Ministry, Nine Inch Nails. Punte între aceste abordări a oferit-o trupa canadiană şi genialul album „Nothingface” din 1989. Copil fiind, m-a marcat Kraftwerk cu „The Man-Machine” în 1978 apoi în adolescenţă acest „Nothingface”. Despre răceală, dezumanizare, o lume tehnologizată în care omul devine tot mai infim în faţa maşinilor pe care tocmai el le-a creat, nu cred că există album mai reprezentativ. Textele lor suprarealiste m-au bântuit multă vreme:

„Lapse of time
Synchro freeze
Loop rewind
Forward speed”

mi-a sunat în cap ca un ecou ani de zile, ca şi:

„Sleeping sky
Winding walk
Breezing by
Ravaged rock”

sau ţipătul „Go!” din:

„I did, I didn’t know
I think, I should go, go!
Bio-atrophy
Doxite double-wind
Forgetful retry
Aphasic clouded cult
Synaptic planet pulse
Lost engram”

m-a bântuit ca un avertisment de câte ori simţeam că pierd direcţia…

Cele 44 de minute sunt o capodoperă fără fisură al Rockului Modern. Strecurată între 8 piese proprii, cover-ul Pink Floyd, „Astronomy Domine” este un exemplu cum să prelucrezi o piesă fără să o modifici, dar prin interpretare să o integrez într-un concept personal.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=3hhP9ZGHTEQ]

Chitaristul Denis D’Amour (Piggy) şi bateristul Michel Langevin (Away) au constituit nucleul de bază şi constant al formaţiei. Vocalul Denis Bélanger (Snake) lipseşte de pe 2 albume (Negatron -1995 şi Phobos – 1997) în perioada 1994-2001 fiind înlocuit de basist/vocalul Eric Forrest (E-Force) iar la bas fondatorul Jean-Yves Thériault (Blacky) a fost înlocuit în 1992 de Pierre St. Jean, apoi de amintitul E-Force ca-n final, din 2002 să li se alăture Jason Newstead (alias Jasonic, ex-Flotsam And Jetsam şi – evident – Metallica).
Moartea chitaristului Denis D’Amour pe 26 august 2005 în timpul imprimărilor albumului „Katorz” probabil a pecetluit şi viitorul formaţiei.
„Infini” este anunţat ca un ultim material semnat VoiVod şi au existat multe zvonuri legat de producţia lui începând din 2007. Iniţial au fost chemaţi toţi foştii membrii al formaţiei şi a fost implicat şi chitaristul Dan Mongrain din trupa Martyr care s-a alăturat formaţiei pentru apariţiile live.
În final – conform declaraţiilor oficiale – „Infini” conţine numai chitarele imprimate de Piggy premergător decesului său, materiale pe care le-a lăsat în laptopul său cu instrucţiuni precise de folosinţă. Nu este chiar simplu să construieşti un disc în jurul chitarei, dar în final Snake, Away şi Jasonic s-au descurcat de minune (şi de data aceasta).

Cele 13 piese au toate caracteristicele de marcă VoiVod şi sunt un mod demn de a ne lua rămas bun de la Piggy. Este un album colorat, pulsant şi…viu.

„God Phones” este o piesă tehnică în maniera tradiţională a formaţiei, o abordare directă, vocea lui Snake aminteşte de Lemmy şi pe la mijlocul piesei („came to rock’n’roll, came to steal your soul”) este un pasaj chiar foarte Motorhead. Refrenul aminteşte de ruperile accentuate de pe „Nothingface”.
„From the Cave” începe în aceeaşi manieră Metal/Rock’N’Roll cu micile floricele ritmice şi amprenta inconfundabilă a chitarei lui Piggy. Vocea lui Snake rămâne în aceeaşi zonă gravă şi uşor răguşită: „take it as it comes…”
„Earthache” începe mai tăios, într-un tempo impunător de marş, tema vocală mi-a amintit piesa „Five to One” (The Doors) ca la răsturnarea cu: „blah blah blah that’s all you say” să se transforme totul în schizofrenie fluidă. Basul bâzâie murdar, aşa cum îmi place.
„Global Warning” pleacă de la un riff pur Piggy, reţeta ritmică aminteşte de cele mai bune momente ale trupei, schimbările sunt coerente, cursive, tehnicitatea nu joacă-n defavoarea creativităţii, VoiVod niciodată nu au făcut-o de paradă ci mereu cu sens.
„A Room With A V.U.” începe misterios, alunecă ca o umbră, sunetele plutesc şi rămân agăţate în jur. Este o piesă mai lentă, îţi lasă spaţiu să: „not thinking of anything” ca apoi să vină vocile şi să polueze în „zgomotul” furnizat într-un crescendo aproape insesizabil ajungând la apogeul unei stări de ameţeală.
„Destroy After Reading” are nerv şi tensiune din prima secundă, este o temă apăsată, Snake vorbeşte pe un ton grav şi ameninţător, ridică vocea şi piesa alunecă într-un vârtej care inevitabil ne aruncă înapoi la „Nothingface”.
„Treasure Chase” este puţin mai rapidă, formula schimbărilor, răsturnărilor funcţionează ireproşabil, duelul de la mijlocul piesei între chitara solo şi restul instrumentelor este extrem de inspirată şi interesantă. Snake este mai reţinut: „the treasure I found in your eyes…”
„Krap Radio” mai apasă uşor pe acceleraţie. „One word says it all” – VoiVod furnizează cu aceeaşi prospeţime şi ingeniozitate o muzică deosebită, greu de digerat pentru cei obişnuiţi exclusiv cu pseudo-anthem-urile de o vară difuzate de radiouri şi televiziuni.
„In Orbit” ne aruncă-n spaţiu să privim în jos golul din locuinţele de beton în care trăim şi murim îngropaţi. Piesa este evident întunecată, lentă şi sugestiv anevoioasă pe alocuri.
„Deathproof” readuce puţin izul acela de Rock’N’Roll de la începutul discului, dar are tot arsenalul de găselniţe VoiVod de la riffurile simple, sacadate până la un mic solo de bas „aruncat” cu lejeritate de Jasonic.
„Pyramidome” are calităţile unui imn Metal fără să sune pre-fabricat sau contrafăcut, vocea sună de parcă Lemmy ar interpreta să zicem „Missing Sequences”-ul de pe Nothingface. Alternanţa temei apăsate şi mai lente cu intervenţiile energice creează tensiunea şi dinamismul atât de caracteristic trupei.
Tema din „Morpheus” este iar o „chestie” care se lipeşte de creierul omului şi rămâne acolo ca un ghimpe, Snake spune că „nu este un vis urât”, dar simţi cum îţi pierzi minţile treptat, că uneori realitatea se poate dovedii mai urâtă decât coşmarul. Despărţirile sunt dureroase tocmai prin prisma fricii de singurătate.
„Volcano” închide materialul într-un ritm alert, este cea mai rapidă piesă a discului, uşoara paralelă Motorhead nu o pot evita nici aici şi asta, cum spuneam, vine şi prin tonul mai jos şi uşor răguşit al vocii lui Snake. Piesa are la final inserţii zgomotoase, o pauză de peste un minut şi încă o doză de sunete incerte. Dacă laş materialul pe repeat „Volcano” şi „God Phones” se leagă cursiv, discul este rotund. Perfect.

Tare n-aş vrea să fie adevărat că am toată discografia VoiVod. Mai vreau… Detest despărţirile.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8bO_DtSwlB0&feature=related]