Trophy Scars – Darkness, Oh Hell (2010)

Îmi dau seama că recomandările mele în mod frecvent n-au nici o relevanţă, lumea preferă brand-urile comode, marfa corporatistă de larg consum, ciunga ulimu’ răcnet asortat iPodului, însă aceşti Trophy Scars m-au lăsat cu gura căscată. Foarte proaspătul „Darkness, Oh Hell” este un amestec ameţitor de sonorităţi de la secvenţe Post Hardcore la Jazz şi Blues Rock, de la Indie realmente Alternative la orchestraţii subtile asortate perfect cu viori sau suflători şi au nervul absolut absent noii generaţii (pseudo) Punk. Oscilează pe o gamă extrem de largă muzical, riff-urile furioase nu exclud armoniile, pianul sau trompeta se îmbină cu cele mai incisive ritmuri şi răbufniri zgomotoase.
Catalogaţi Post Hardcore experimental, Trophy Scars mi-au amintit de geniul celor din Cop Shoot Cop, experimentele avangardiste ale celor din Crass, prospeţimea şi creativitatea celor din Sonic Youth (mai ales cu sonorităţile albumul „Dirty” – 1992), au ceva din abordarea celor din Rollins Band de pe albumul „Weight” (1994), dar mi-au amintit şi de Clutch şi Helmet presărat cu ceva din şarmul lui Tom Waits. Rădăcinile The Beatles se împletesc organic cu energia unor Converge (mă bucur că şi alţii au remarcat gaşca aceasta de Metal), dar şi cu sonorităţile experimental-zgomotoase ale celor din Eels în cele mai incisive şi frământate momente ale lor.
Muzica lor este o invitaţie de a explora lumea dincolo de aparenţe şi evidenţe, o lume ascunsă, vibrantă, uneori întunecată şi îmbibată de misticism şi magie. O magie pierdută, uitată, izolată în subconştient şi abandonată.

Privind coperta am remarcat un 15 roman (XV) şi inevitabil l-am asociat cu Tarot-ul, este cartea „Diavolului” din Arcana Mare, cea mai alunecoasă, incertă carte din pachetul de 78 de cărţi al Tarotului. Cartea are o simbolistică complexă şi semnificaţiile sale sunt la fel de difuze, de la ordinara tentaţie şi ghinion („Bad Luck” – albumul anterior al formaţiei 🙂 ), la aventură în necunoscut şi trezirea sinelui, ruperea de condiţionările impuse de exterior. Şi “diavolul” are multe înfăţişări precum şi drumul spre Iad este pavat cu intenţii bune.

Şi probabil asta este esenţa problemei: omul se teme de necunoscut, evită să experimenteze şi mai cu seamă să-şi asume răspunderea, n-are curajul şi tăria să fie stăpân pe sine, ci preferă să fie umil şi condus. „Diabolizarea” Diavolului a fost şi este menit pentru anihilarea sinelui, a căutărilor, în definitiv a blocării individului de a-şi căuta şi găsi fericirea, de a se împlini. Cinic? Ironic? Diabolic, nu? 😀 Treabă dată dracului ( 👿 ) asta cu sinele! Nu de singurătate ne temem cel mai mult, ci de a rămâne singuri cu noi înşine… De adevărul gol goluţ. Diavolul reprezintă oglinda de care ne ferim chiar şi atunci când imaginea este distorsionată în favoarea noastră. Şi nu în ultimul rând, când suntem singuri, nu mai putem da vina pe altcineva, pe exterior. 🙂

Şi temele aşa zis oculte, dar „traduse” inteligent la situaţii şi trăiri umane, cotidiane ca şi căutările marchează toată cariera formaţiei înfiinţate în 2002 în Morristown, New Jersey de către John Ferrara – chitară, voce, sunet; Brian Ferrara – tobe, voce, pian, chitară şi solistul Jerry Jones. După unele schimbări de componenţă survenite pe parcurs, actuala formulă a fost completată de Andy Farrell – bas, voce şi Josh Wiseman – voce, chitară.
Trophy Scars sunt devotaţi conceptului DIY (Do It Yourself), şi-au produs, imprimat şi distribuit materialele predominant prin efort propriu şi au semnat contracte de distribuţie exclusiv cu case de discuri independente şi pe perioade determinate.
Au debutat cu materialul „Darts to the Sea” în 2002, re-editat în 2006 cu un disc bonus „Sand in The Sea” ce conţine 15 piese, demo-uri şi materiale ne-editate anterior.
„Hospital Music for the Aesthetics of Language” este imprimat în 2003 şi distribuit la concertele trupei astfel vânzând din el câteva sute de exemplare, conţine 6 piese – 25 de minute – şi în 2007 a fost re-editat de casa de discuri Reap What You Sew Records.
Următorul EP, „Goodnight Alchemy” a fost imprimat în perioada 2004-2005 şi lansat prin intermediul casei de discuri The Death Scene Recording Company în 2005.
Aceeaşi casă de discuri s-a ocupat şi de distribuţia albumului „Alphabet. Alphabets.” din 2006, un disc ce conţine 17 piese, predominant titlurile lor începând cu litera „a” („Artist. Artists.”, „Assistant. Assistants.”, „Assassin. Assassins.”, „Accent. Accents.”, „Addict. Addicts.”, etc), excepţie făcând doar două piese: „Yes” şi „No” plasate la mijlocul albumului.
Albumul „Bad Luck” este lansat în 2009 şi site-ul independent de critică muzicală Sputnikmusic notează materialul ca fiind al 10-lea cel mai bun disc al anului.
Şi am ajuns la actualul E.P. „Darkness, Oh Hell”, 5 piese plus intro-ul „Sauvez-Moi De L’enfer”, un material absolut genial ce ne îndreptăţeşte la mari speranţe legate de următorul album, „Never Born, Never Dead…”, preconizat pentru anul viitor.
Chiar dacă fazele Hardcore/Metal sunt mai estompate şi materialul este mai îmbibat cu sonorităţi Rock şi Blues Rock, „Darkness, Oh Hell” este un material extrem de intens, tulburător, o experienţă vie şi inedită, o călătorie fascinantă pentru toţi cei care iubesc muzica şi nu doar dau din cap ca la comandă (ridicatu’ de deget 😀 ) la muzici născute gata defuncte (stillborn 😆 😆 😆 ), toţi cei care au curajul să privească lucrurile în faţă şi să se privească în Oglindă. Nimeni nu ne va salva dacă nu suntem dispuşi să ne salvăm singuri.
Nu-i necesar să-ţi dai cu o cutie de vopsea pe faţă, să-ţi arzi cruci întoarse pe frunte şi să porţi pentagrame, să cânţi cu 2 tonuri acordat mai jos şi să urli/grohăi pentru a invoca Întunericul, pentru a crea atmosferă, mijloacele sunt nelimitate, unele mult mai subtile şi Trophy Scars au adus o rază nesperată de lumină într-un context muzical tot mai gri şi previzibil.

Trophy Scars – Site oficial
Trophy Scars – Pagină MySpace

Tropy Scars – Pe Pure Volume