Miting, petting, moţiune şi muie

Cu 219 voturi pentru şi o abţinere, moţiunea opoziţiei n-a reuşit să demită guvernul boc, lucru evident previzibil şi prevăzut (vezi Boţiunea de centură).
Opoziţia a plecat la vânătoare fără puşcă şi muniţie. Tind să cred că PSD-ul nu şi-a dorit nici măcar o secundă dărâmarea Guvernului boc şi preferă joaca de-a şoarecele şi pisica prin Parlament şi mass-media şi aşteaptă erodarea PD-L-ului în speranţa că asta-i va sălta tot mai sus pe ei în sondaje. Tactica aceasta au aplicat-o şi cu CDR-ul, nu-i o noutate.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]
S-a tot vorbit despre un „proiect” şi mai cu seamă de lipsa acestuia, dar în lumina faptelor, acest lucru este perfect explicabil, nu şi scuzabil.
UDMR-ul niciodată în ultimii 20 de ani n-a jucat pe sub bancă, a făcut mereu ce a spus că va face şi fără sprijinul lor era evident că Moţiunea n-avea nici o şansă. Iar tactica discutabilă a partidelor aflate la guvernare a lăsat opoziţia în offside. După scandalul votului greşit cauzat de degetu’ ridicat aiurea al unui şef de grup Parlamentar, votul de ieri ridică noi semne de întrebare şi vis a vis de aşa zisa reformă a clasei politice şi a eficienţei votului uninominal.
UDMR-ul însă mă dezgustă mai rău ca PD-L-ul şi UNPR-ul la olaltă. Dincolo de argumentele înşirate şi săptămâna trecută, am convingerea că mulţi din cei aflaţi în fruntea partidului sunt şantajabili, au dosare babane dincolo de faptul că au afaceri dubios de prospere. Cu toate acestea este de neiertat că pe mâna lor, cu suportul lor, regimul băsescu-boc-udrea rămâne la cârma ţării şi asta pe spinarea noastră şi nu în ultimul rând de dragul unei Legi al Învăţământului care şi mie, etnic maghiar, îmi sună a prostia mare. În fine!

Ieri a fost una din cele mai urâte zile de toamnă ale acestui an, Bucureştii au fost pieptănaţi de vântul ascuţit şi ploaia rece, mocănească. Pe lângă piedicile puse în disperare de actuala putere şi asta a contribuit în mare măsură la o participare mai masivă a populaţiei la proteste.
Însă în condiţiile date, cred că a fost chiar suficientă lume.
E o altă discuţie că eu în „manifestaţiile paşnice” nu mai cred din decembrie ’89, când am fost prostiţi cu „fără violenţă” pentru a fi salvată pielea securiştilor şi activiştilor şi a se perpetua „ordinea (şi liniştea) de Stat”. Dar evident, chiar şi după diminuarea drastică a veniturilor marii majorităţi a populaţiei, mulţi giboni încă mai au impresia că trăim într-un Stat european şi democratic şi schimbările se efectuează prin vot…
Pe de altă parte, partea cea mai semnificativă în fapt, nici sindicatele, nici partidele nu mai au nici o credibilitate, nu conving şi nu atrag masele, ne lipseşte cu desăvârşire un lider credibil în spatele căruia să ne aliniem, pe care să-l urmăm fără rezerve.
O forţă – civică – mobilizatoare cum a fost Alianţa Civică şi Liga Studenţilor în anii ’90 care a mişcat mase semnificative nu doar în Piaţa Universităţii, dar şi-n aproape toate oraşele mari, nu mai există şi nici nu se întrezăreşte la orizont.

Ce aveam azi şi n-aveam în ’89?
Televizorul şi zeci, sute de programe. Şi indolenţa numită speranţă cu care aşteptăm ca alţii să lupte, să rezolve şi problemele noastre.
De ce să-ţi mişti fundul în ploaie şi frig când poţi să bagi cartofi prăjiţi şi bere la pet pe canapeaua din faţa televizorului, să înjuri şi să… speri.

N-am crezut în Moţiune şi nu cred că PSD-ul în condiţiile actuale extrem de vitregi chiar doreşte să-şi asume răspunderea guvernării. PNL-ul din această perspectivă pare mai sinucigaşă, dar n-au suficiente voturi în spate să o şi facă. N-am de ce să fiu dezamăgit fiintcă nu aveam nici o speranţă.
Ne aşteaptă o iarnă grea. O frecăm la rece.
Miting, petting, moţiune, muie = futing.