Sting – Symphonicities (2010)

Au trecut 27 de ani de la lansarea ultimului şi fabulosului album The Police „Synchronicity” şi Sting ne propune acest „Symphonicities” care nu este altceva decât încă un Best Of, cei drept ambalat după modelul „Scratch My Back” propus anul acesta de Peter Gabriel.
Dacă Gabriel a reorchestrat simfonic, dar într-un mod absolut original piese mai mult sau mai puţin cunoscute al unor artişti marcanţi, Sting susţinut de The New York Chamber Consort, The London Players, The Royal Philharmonic Concert Orchestra şi doi dirijori – Rob Mathes şi Steven Mercurio – a reorchestrat 12 piese din repertoriul The Police/Sting. Nu lipsesc hiturile „Roxanne”, „Every Little Thing She Does Is Magic” sau „Englishman In New York”, „When We Dance”, lipseşte în schimb „Every Breath You Take”… sau „It’s Probably Me”.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=vLFF2P8fInI]

Am fost un fan The Police, infuzia de Raggae, atitudinea Punk, paralela cu The Clash, experimentul Rock propus de cei trei a fost colorat şi plin de viaţă. După 1984 şi despărţirea de Andy Summers şi Stewart Copeland, Sting s-a aplecat spre Jazz, Blues, a amestecat elementele Rock cu New Wave apoi Pop. Dacă primele două albume solo, „The Dream of the Blue Turtles”(1985) şi „…Nothing Like the Sun” (1987) sunt materiale de referinţă, după „The Soul Cages” din 1991 Sting devine tot mai Pop şi mai… fad. Iar după „Ten Summoner’s Tales” (1993) Sting devine complet neinteresant din punctul meu de vedere.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BMXCPANHeYM]

„Symphonicities” este o provocare prin însuşi titlul său, referinţa directă la moştenirea The Police pune ştacheta sus. Prea sus.
Nu este un disc nici pe de parte la fel de genial ca discul din 1983, este doar un disc agreabil.
Dacă Gabriel a dat încă o dată dovadă de creativitate transformând piese cunoscute în cu totul altceva, Sting n-a trecut de faza de re-interpretare şi reorchestrare. Rezultatul nu este rău, dar nici cutremurător.
Discul începe în forţă cu „Next To You” care chiar şi cu viori muşcă în tonuri Punk, urmează „Englishman In New York” care probabil cântată şi la pahare şi ferăstrău ar suna convingător apoi cu şi de la „Every Little Thing She Does Is Magic” discul se stinge treptat. Nu-i rea nici „When We Dance” şi mai există o tresărire de nerv cu „She’s Too Good For Me”, dar restul discului este „numai bun” de cine romantice, tonul este de Cafe Concert.

Nu-i nimic rău în cinele romantice, ba, sunt chiar recomandate. 🙂
Însă în ceea ce priveşte muzica, fiecare cu gusturile sale.
Dacă vine vorba de Sting, eu votez The Police. 😀

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4yFj50D1w_E]