Indicele Big Mac

Muncim ca să mâncăm sau mâncăm să avem forţă de muncă?
Cu ce se măsoară pofta şi care este paritatea corectă?

Euro este supraapreciat cu circa 17% vis a vis de moneda americană şi paritatea celor două monede ar putea ajunge la 1 la 1. Asta arată Big Mac Index-ul, o găselniţă din septembrie 1986 al celor de la „The Economist” prin care se calculează paritatea dintre diferite monede. Indicele a fost lansat mai mult ca o glumă, ci nu ca un instrument economic exact, însă s-a dovedit reprezentativ în timp şi lista este publicată anual şi include 32 de ţări.
Calculul este simplu: în America preţul unui Big Mac este de 3,10 dolari, se ia preţul calculat tot în dolar al produsului dintr-o anume ţară apoi se calculează diferenţa de preţ vis a vis de cursul oficial de schimb. Cei care contestă acurateţea instrumentului au în vedere argumentele solide: costul ingredientelor, al forţei de muncă şi ta­xarea diferă de la un stat la altul şi nici volumul vânzărilor nu este acelaşi, toţi factorii aceştia influenţând preţul produsului.
Dar să vedem un calcul concret. În Elveţia – de exemplu – un astfel de hamburger costă 6,30 franci asta rezultând un curs al dolarului de 2,03 franci vis a vis de cota oficială care este de 1,21. Astfel indicele Big Mac arată o supraevaluare a francului elveţian de 68 la sută.
Preţul mediu al unui Big Mac în Uniunea Europeana este de 3,58 dolari, de aici s-a dedus supraaprecierea monedei europene cu 17%.
Chiar dacă luăm în considerare şi diferenţa de costuri, de taxare, de vânzări şi a forţei de muncă, indicele arată o tendinţă de supraevaluare a monedei europene, lucru despre care am mai pomenit nu o dată.
Economia europeană nu prea dă semne de revigorare, la nivel global nu se mai vorbeşte despre criză, ci despre depresie, termen mai întunecat şi mai vag, ce denotă o evidentă incapacitate de a găsi soluţii pentru depăşirea situaţiei.
Războiul economic-financiar dintre Europa şi America se accentuează şi nu mai e mult până se ajunge la faza care pe care, dar să nu uităm că nici Europa nu mai este la fel de unită, sunt discrepanţe tot mai mari în cadrul Uniunii şi în ţări ca Germania există şi o presiune internă în creştere pentru ieşirea din Uniune.
Germania speră o relansare în urma creşteri exporturilor sale către China, dar unii specialişti atrag atenţia că tocmai aceste exporturi pot conduce şi la prăbuşirea Chinei, o prăbuşire ce ar fi echivalentul în plan economic-financiar al unei catastrofe nucleare la nivel planetar.
Treaba e belită şi calculele, previziunile sunt cel mult un fel de ghicit în globul de cristal…

Revenind totuşi la un ton mai lejer şi la indicele Big Mac, ţările cu cel mai scump hamburger sunt: Norvegia  –  5.79 USD, Elveţia – 5.60 USD, Danemarca – 5.07  USD, Suedia – 4.58 USD şi Franţa – 4.25 USD, iar cele cu cel mai ieftin: India – 1.22 USD, Hong Kong – 1.75 USD, China – 1.83 USD, Thailanda – 1.86 USD şi Malaiezia – 1.92 USD.

Un alt calcul interesant ne arată şi cât trebuie să muncească o persoană pentru un Big Mac în funcţie de ţară, respectiv oraş.
Astfel cel mai rapid câştigi un Big Mac la Tokio (Japonia): 10 minute.
În „clasament” urmează: Los Angeles (USA) – 11 minute, Chicago şi Miami (USA) – 12 minute, New York (USA) – 13 minute, Auckland (Noua Zelandă), Sydney (Australia) şi Toronto (Canada)  – 14 minute, Zürich (Elveţia) şi Dublin (Irlanda) – 15 minute.
În polul opus, cel mai mult munceşti pentru un hamburger în Kenia la Nairobi – 158 de minute.
Urmează Jakarta (Indonezia) – 136 minute, Mexico (Mexico) – 129 minute, Caracas (Venezuela) – 126 minute, Manila (Filipine) – 88 minute, Cairo (Egipt) – 82 minute, Santiago de Chile (Chile) – 69 minute, Bratislava (Slovacia) – 62 minute, Mumbai (India) – 61 minute şi Budapesta (Ungaria) – 59 minute.

La noi McDonalds-ul este (încă) un loc de fiţe frecventat de puşti cu bani şi corporatiştii cu venituri peste medie. Nu aş vrea să fac calculul cât munceşte un bugetar cu salariul diminuat cu 25% pentru un Mac sau câte Mac-uri echivalează salariul său….
Muncitorii români au rămas la tradiţionalul parizer cu muştar şi franzelă.

Eu prefer o brânză bună şi nişte roşii de grădină. 🙂