Stone Temple Pilots – STP (2010)

I-am cunoscut pe STP în ’93 prin intermediul clip-ului „Sex Type Thing” difuzat intens de MTV şi mi-a plăcut ce am văzut, auzit. Următoarele extrase de pe albumul de debut „Core” lansat în toamna lui ’92 – „Wicked Garden”, dar mai ales „Plush” şi „Creep” – aveau deja o amprentă mult prea pregnantă Pearl Jam şi mi-au lăsat impresia că am de-a face cu o trupă surogat, produsă la repezeală de industria muzicală pentru a încasa cât mai mult şi cât mai rapid de pe urma trendului Grunge ce a măturat piaţa la aceea vreme.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2sHY0kJG_KE]

Scott Weiland a copiat cu precizie maximă toate inflexiunile lui Eddie Vedder, trupa „costumată” în tipicele cămăşi cu pătrăţele a cunoscut extrem de rapid succesul, pomenitul album „Core” a fost certificat de către RIAA de 8 x Platină, a ajuns pe prima poziţie în Billboard Heatseekers şi până pe locul 3 în Billboard 200 fiind şi cel mai vândut material al formaţiei până-n prezent.
A urmat albumul „Purple” (1994) şi „Tiny Music… Songs from the Vatican Gift Shop” (1996), apoi o scurtă pauză între anii 1997 şi 1999 timp în care Weiland şi-a lansat primul material solo „12 Bar Blues”. Au revenit în 1999 cu albumul „No. 4” urmat în 2001 de „Shangri-La Dee Da” şi în 2002 au început lucrul la noul material preconizat ca fiind o întoarcele la rădăcinile mai Rock ale albumului de debut însă o bătaie dintre chitaristul Dean DeLeo şi Scott Weiland a condus la destrămarea formaţiei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=W3lg1hV2A_I&feature=related]

Fraţii DeLeo au pus bazele formaţiei Army of Anyone împreună cu solistul trupei Filter, Richard Patrick iar Scott Weiland s-a alăturat super-grupului Velvet Revolver.
Lucrurile s-au aşezat, conflictele vechi au fost date uitării în 2008 când trupa s-a reunit pentru un concert privat apoi a urmat şi un turneu cu 65 de spectacole. În timp ce băieţii s-au pus pe scris noul disc, Weiland separat a lucrat la al doilea său album solo scos în noiembrie 2008 „Happy”.
Imprimările materialului au început în 2009 şi din cele 18 piese, 12 au prins tracklist-ul final.

Au promis un disc cu parfum Retro şi cam asta şi au furnizat.
Planul iniţial – cel din 2002 – se pare că a fost pus pe făraş, discul are momente mai „Rock” ca „Between the Lines”-ul care deschide materialul,  „Huckleberry Crumble” sau „Hazy Daze”, însă predominant sunetul şi abordarea are aroma anilor ’70, aş putea pomenii de The Beatles, The Who, dar şi de David Bowie şi mulţi alţii.
Este un disc plăcut – acesta este cuvântul – însă oarecum inodor, parcă prea aşezat, cuminţel, fără suficientă vână.
Momente mai bune sunt, sunetul uşor murdar, hârâit din pomenitul „Huckleberry Crumble” este unul din ele, are farmec şi piesa imediat următoare „Hickory Dichotomy” cu infuzia de Blues, „Dare If You Dare” sună ca o piesă The Beatles reinterpretată în manieră Grunge, „Peacoat” are ceva din strălucirea de altădată, „First Kiss on Mars” sună ca o împletitură între Billy Idol şi David Bowie…. Interesant. 🙂
Sincer, speram la mai mult, dar… probabil asta şi atât au putut.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=AEZbAbd_cJ0&feature=related]