Reformă şi modernizare (1)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Vmt2ofFFP0c&feature=related]

Pomeneam ieri despre soluţii şi cu ceva vreme în urmă despre tehnocraţie.
Nu o dată am auzit ca scuză sau temere folosindu-se expresia „dacă există voinţă politică”. Şi tot aşa se vehiculează des variantele soluţiilor de dreapta, respectiv stânga.
Cred că trăim alte vremuri şi nu realizăm schimbarea.
Soluţiile standard nu ţin seama de realitate, pe de altă parte omul nu este confortabil din natura sa cu schimbările.
Trâmbiţata „apocalipsă” din 2012 anticipez că va marca un punct de turnură, oamenii – sau cel puţin o parte din ei, nu neapărat în sensul biblic de „cei aleşi”  – vor realiza că „aşa nu se mai poate”. Universul este în permanentă mişcare, atât lucrurile cât şi noi oamenii ne schimbăm şi asta chiar dacă nu ne place sau nu acceptăm acest fapt.

În ceea ce ne priveşte, am mai spus asta, ne-am „ataşat” la o căruţă cu calul mort când în 90 am trecut la un sistem democratic şi am adoptat – cum am făcut-o – sistemul capitalist şi piaţa liberă.
Democraţia nu înseamnă capitalism cum principiile pieţei libere nu înseamnă democraţie. Amestecarea noţiunilor afectează grav… pacientul.
Am afirmat nu o dată: capitalismul este mort (şi aici ).
Capitalismul s-a născut – practic – în Olanda şi Amsterdam a fost primul oraş bursier şi are o istorie de peste 500 de ani.
În această perioadă n-a fost ferită de crize, prima având la bază conflictul dintre agricultori şi proprietarii de terenuri încă-n secolul XIV.
Sărind puţin peste şirul istoric, etapele comerţului şi Mercantilismul , trecerea de la Feudalism la Capitalismul primitiv, evoluţia Bursei de la schimbul de marfă la conceptul de investiţii, depăşim şi sfârşitul secolului XVIII, începutul secolului XIX şi Revoluţia Industrială care a marcat trecerea de la micile manufacturi la producţia în serie prin implementarea noilor tehnologii, ajungem la Capitalismul Financiar şi la era Monopolurilor şi al Corporaţiilor de la finalul secolului XIX, începutul secolului XX.
Primul mare declin (crack) s-a manifestat la începutul anilor 1930 când rata şomajului a ajuns la 25% în America, dar au fost ţări şi care au ajuns şi la 33%. Ieşirea din criză, relansarea industriei s-a produs în mare măsură izbucnirii celui de-al II-lea Război Mondial…
După război reconstrucţia a însemnat încă o perioadă de înflorire, de bum curmată de o criză gravă la începutul anilor 70. Aşa s-a născut teoria „sinusului” conform căreia economia fluctuează pe o linie sinusoidală marcată de creşteri şi coborâşuri, teorie pe care unii specialişti încearcă să o aplice şi actualei crize, chiar dacă unii au nuanţat lucrurile şi vorbesc de o curbă dublă, am mai pomenit şi de aceste litere alocate actualei curbe: V, W, U sau L.
Teoria însă rămâne teorie, generalizările sau aplicarea de şabloane (pattern-uri) nu rezolvă (repară) erorile din sistem. Şi revin la părerea mea: sistemul nu mai este viabil, funcţional.

În primul rând schema, conceptul piramidal se dovedeşte încă o dată o înfundătură. Criza consumismului, nevoia de pieţe noi, de expansiune a condus la căderea Zidului de la Berlin şi a oferit sistemului încă un răgaz de 20 de ani de a corecta sau rezolva problemele, însă din nefericire nu s-a făcut nimic. S-a umblat la calitatea produsului, scăderea acesteia pentru a crea un flux de necesitate permanent şi s-a scăzut şi preţul pentru a face o gamă cât mai largă de produse accesibilă unui număr cât mai mare de potenţiali consumatori, însă cam asta este tot ce s-a întreprins şi aceste măsuri s-au dovedit insuficiente.

Abordarea finanţistă (matematică) a pieţei ar fi o altă greşeală. Asta au dovedit-o în practică oameni ca George Soros şi Warren Buffett şi au atras atenţia asupra disfuncţionalităţilor din sistem de acum mai bine de 30 de ani.
Speculaţiile bursiere, creditările nefundamentate, speculaţiile şi determinarea arbitrală a preţului vis a vis de valoarea reală a bunurilor s-a dovedit un joc periculos cu efecte incalculabile pe termen lung.

Pe de o parte avem un blocaj al pieţei reale, pe de altă parte s-a creat un deficit virtual de lichidităţi. Exemplul dat ieri legat de criza imobiliară cred că este suficient de relevantă, dar ea se aplică şi la alte sectoare economice.

Capitalismului trebuie aplicată tratamentul CD player-ului stricat: când nu mai funcţionează îl aruncăm la coşul de gunoi (al istoriei).

Concret este necesară reaşezarea în termeni realişti al raportului preţ /valoare.
După recalcularea „preţului corect” trebuie regândită (reactualizată) şi relaţia cerere/ofertă.
Supraproducţia, producţia pe stoc creează exclusiv „bule” şi găuri, adică deficit.

Amânarea inevitabilului nu este o soluţie, ci un factor agravant.

Plouă şi este… duminică. Mă mai gândesc. 🙂 (Reformă şi Modernizare 2)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HW_qF4Bjm00&feature=player_embedded]