Luna de miere durează cât vrem noi. Din păcate se termină pe neobservat şi vina este a noastră.
N-am nici chef, nici forţa să înşir clişee. La vorbe ne pricepem sau măcar pretindem că ne pricepem toţi.
La vorbe, la teorie, la despicat firul în cât mai mult ne pricepem şi…ne şi place. Este un fel de învârtit în jurul cozii. Ne prefacem că amânăm şi de fapt lucrurile – viaţa – trece pe lângă noi.
Iar vina este mereu în exterior şi/sau la celălalt.
Dăm din umeri, vorbim despre „ghinion de neşansă” ( 😛 ), soartă (soacră! 😛 ), destin, Dumnezeu, dracu’ m-a pus.
Toate ne sunt potrivnice, noi suntem bieţi mieluşei, victime.
Mă gândeam la despărţiri şi divorţuri. Dacă o cunoşti, eşti prieten cu ea, cu siguranţă el este un porc, un beţiv, un vicios, „curvar”, poate leneş, eventual chiar violent, într-un cuvânt: un porc. Dacă îl cunoşti pe el, ea este o scorpie, o acaparatoare, o cafegoaică bârfitoare, o ţaţă, poate o uşuratică – îi cam fug ochii, nu ştie să gătească, nu ţine casa, ce să mai?! – este o curvă.
Scenariul este mereu şi imperturbabil acelaşi.
Şi da, bine, vedem anumite lucruri la alţii, găsim hibe şi dăm sfaturi, dar când vine vorba despre noi parcă suntem înghiţiţi de o gaură neagră, ne blocăm, faptele, lucrurile, evidenţele nu mai sunt nici atât de clare, nici atât de ferme.
Când o relaţie nu mai funcţionează – se termină luna de miere – vina o au ambele părţi.
De cele mai multe ori sursa este o proastă comunicare, foarte des este vorba de banala incompatibilitate, o chestie până la urmă absolut firească şi din care nu cred că are sens să facem (câte) o tragedie.
Cred că ne temem şi să ne cunoaştem pe noi înşine, inevitabil ne şi schimbăm chiar şi fără să ne dăm seama şi să admitem acest fapt şi este aproape imposibil să-l cunoaştem pe cel de lângă noi.
Deci, cine este de vină?
Eu. (acum şi aici.)
Şi eu am ales să-mi lipesc vina pe frunte, să mă încalţ, să-mi pun (încă o dată) geaca pe spate (e tot ce am) şi să aleg un alt drum. Nu renunţ. Îmi asum vina şi defectele şi… mă asum. Aşa cum sunt.
(P.S. Citiţi şi ASTA. 🙂 )
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Dn8vzTsnPps&feature=fvst]
vorba folkistului ala…….”vinovatii fara vina……………….”
pentru rifeor – blame it on the….rock’n’roll dude.
intr-o casnicie ,daca se rupe , ambii au partea lor de vina ,ca unu mai mult ,altul mai putin ,doar ei stiu . Poate ne facem vinovati si numai pentru faptul ca am ales prost, ca acea compatibilitate nu exista, deoarece dincolo de atractia de moment ramane intelegerea celuilalt,acceptarea lui asa cum este. Daca nu exista comunicare….pana la urma si atractia sexuala dispare.
pentru lu – este valabil pentru orice fel de relaţie. căsnicia rămâne o simplă formalitate de convenienţă, o hârtie nu schimbă nimic, eventual aduce doar… complicaţii. 😛
Ha! Asta cu “eu sunt vinovat de tot ceea ce mi se întâmplă” nu e tocmai exact şi mai comportă şi riscuri pe termen lung dacă este adoptată fără rezerve. Darrr …pe de altă parte, eu una, nu cunosc un mijloc mai eficient de a te mişca din loc, eventual de a te accelera.
Ştiu, poate părea un paradox. La mine nu e 😐
🙂
Eu nu sunt de acord cu ultima ta fraza “Eu. (acum şi aici.)
Şi eu am ales să-mi lipesc vina pe frunte, să mă încalţ, să-mi pun (încă o dată) geaca pe spate (e tot ce am) şi să aleg un alt drum. Nu renunţ. Îmi asum vina şi defectele şi… mă asum. Aşa cum sunt”.
Daca mai e ceva cat de mic, o scanteie acolo, e bine sa nu renunti, trebuie sa lupti. Daca a existat vreodata iubire, dragoste, ea nu a disparut cu totul si merita sa o reaprinzi! Timpul le rezolva pe toate. Eu cred in destin, in soarta, orice ai spune tu acum. Nimic nu este intamplator…
pentru Anna – he he…. nici eu nu-mi asum vina pentru alţii, dar admit că nu sunt…. Dumnezeu. 😀 ce e bine: perfecţiune este plictisitoare.
pe de altă parte, mişcarea face bine. 😀
pentru Minelus – eu detest când mă împiedic de “dacă”. 😀
în rest, am spus că nu renunţ ci… merg mai departe. 🙂 vorba lu’ Anna: paradoxuri. 😛
🙂 “Daca”, pai ce rost mai are sa lupti cand nu mai e niciun pic de iubire?
Nu renunta! 🙂 Sper sa fii inteles bine ce ai vrut tu sa spui cu “merg mai departe” ?
pentru Minelus – vorbesc despre mine, dar sunt lucruri destul de generice, valabile pentru toată lumea. 🙂
la mine n-am să renunţ niciodată. 😛
Ok. Tu stii mai bine. De fapt, cam asta e, fiecare stie cel mai bine ce e mai bun pentru el.
pentru Minelus – de multe ori mă îndoiesc chiar şi de asta…. 😛
Of, cum o dai… asa e Brush….
pentru Minelus – 😛 😛 😛
Dap !! cam ai dreptate!!!
Iti doresc o saptamana placuta!!
pentru Lenu – la fel, o săptămână cât mai ok. 🙂
pina la iubire ne desparte ortodoxia societatii oricare ar fi ea.. … tot ce putem si reusim sa avem e doar dragoste ca sperantza, unul fatza de celalalt ! dar sperantza e schimbatoare vine si pleaca se transforma si se redefineste cum vrea ea… constient nu poate fi controlata decit prea greu si n-are atunci viatza in ea …
…. a sta cu cineva, linga cineva, cere sa vezi sperantza in ei …si cere a vrea sa dai sperantza prin tine nu doar sa le-o iei !! efortul cel mai mare e ca asta trebuie sa vina cumva natural … de la sine … si naturaletzea sperantei se pierde de la sine …atit de usor…ca prospetimea florilor in vaza …ce odata taiate incet dar sigur mor !
poate altfel spus ‘vina’ generatiei noastre e ca ii place sa aiba sperantze nu sa treaca de ele si tot mai greu ne place sa dam sperantza altora dar vrem avid sa ni se dea sperantza de ceilalti !! deci ceea ce numim dragoste o vreme e doar nevoia fiecaruia de sperantza…ce gaseste un ecou o perioada !
pentru UnSoricel – salutare stimabile!
tocmai am adăugat un PS la postare cu link la postarea ta… 🙂
OK, poate nu-i prea târziu şi-l mai explorează cineva. 🙂
interesant punctul tău de vedere – ca mai tot timpul. 🙂
clanţa, tanţa şi speranţa… 😀
ne agăţăm şi se agaţă alţii de noi… ne dezamăgim şi dezamăgim pe alţii.
unele lucruri sunt predictibile şi eu mai cred în magia pâinii prăjite şi a ceaiului băut cu plăcere dimineaţa cu cineva drag. dincolo de asta, cred că depinde de noi…
corect era să spun: luna de miere se termină când o lăsăm noi să se termine.
Bun, ne asumam vina. Si? Trebuie sa facem ceva. Pasul hotarator. Curaj, determinare, deschidere. Acum sau niciodata. Altfel trece vremea pe langa noi. Si viata noastra cu ea… Si meritam totusi mai mult. (Ai umarul meu, Brush.)
pentru Papillon – 🙂
am vârsta la care văd lucrurile deja mult mai degajat. chiar şi când uneori vin valuri mari şi marea nu este deloc liniştită.
merci. o seară bună!
mi-am amintit de o piesă…. 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=JTjbwdwWPpc]
Comunicarea, transparenta si…efectuarea de compromisuri de catre AMBELE parti!
Fara astea e reteta sigura spre o viata de rahat sau spre divort. Si stii e ma sperie mult? Am auzit in ultimii ani de cunostinte care s-au despartie dupa 15-20 de ani de convietuire, cand, vorba aceea , ai zice ca nimic nu-i mai poate desparti.
Sper sa ma tin de cele 3 zise mai sus si sa nu ajung niciodata la divort. Mai bine ma calca trenu’.
pentru Marius S – comunicarea – în toate formele sale – este de bază. ea include – cred – şi transparenţă şi compromisuri de ambele părţi.
cred că mai este nevoie de respect (fiindcă îndrăgosteala poate să treacă).
mai este treaba aceasta cu “magia lucrurilor mărunte” de care am mai tot pomenit, adică micile bucurii şi unele obiceiuri care colorează şi condimentează viaţa omului şi al cuplului… aici paleta este largă şi diferă de la caz la caz, dar se leagă şi de buna comunicare şi de respect, să fi atent la nevoile şi dorinţele tale, dar şi la ale celuilalt.
cred că majoritatea oamenilor au o proastă comunicar în primul rând cu ei înşişi iar de aici pleacă şi multe probleme. dar asta deja este o altă poveste. 🙂