Massive Attack – Heligoland (2010)

7 ani în secolul XXI pare o eternitate în ciuda impresiei că timpul parcă s-a comprimat. Paradoxuri la tot pasul. Criza globală a consumismului exacerbat. Goana după totul şi nimic. Mâncăm pe fugă, ascultăm muzică pe fugă, comunicăm pe fugă, iubim pe fugă. Fugim de cine nu putem fugii niciodată: de noi. Dar ne grăbim tot timpul. Căutăm în exterior ceea ce am pierdut în interior, îi dăm nume, îi lipim o etichetă. Ore ce cod de bară are numele lui Dumnezeu?

Suntem în criză de noi înşine şi iarăşi paradoxal: ne-am încuiat pe dinafară…
Am pierdut legătura cu Magia.
7 ani au trecut de când Massive Attack au lansat ultimul lor album de studio „100th Window”.
În acest interval de timp au colaborat la diferite proiecte, coloane sonore pentru filme. În 2007 Del Naja şi Davidge au furnizat 3 piese pentru coloana filmului „In Prison My Whole Life”, în 2008 Del Naja a colaborat cu Angelo Badalamenti la coloana sonoră a filmului „44 Inch Chest”.
Înregistrările la acest material au început în 2005, au durat 4 ani şi în final pe 8 februarie 2010 al 5-lea album Massive Attack, „Heligoland” a fost lansat.Am ascultat şi re-ascultat cele peste 50 de minute ale noului material şi primul cuvânt care-mi vine în minte legat de cele 10 piese este straniu.
I-am iubit, îi iubesc şi îi voi iubii pe Massive Attack, mă străduiesc să pătrund şi să înţeleg şi „Heligoland”-ul.
De obicei încerc să n-am aşteptări faţă de câte un nou disc ascultat, dar evident din perspectiva primelor 4 albume Massive Attack –  Blue Lines (1991), Protection (1994), Mezzanine (1998)  şi 100th Window (2003) – şi nu în ultimul rând al concertului din 2 august 2008, este dificil să rămâi obiectiv. Massive Attack live sunt mult mai incisivi, mai pregnanţi, risc să spun mai Rock, sunt debordanţi, degajă o energie fascinantă şi în ciuda „zgomotului”, transmit ceva absolut pozitiv.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=Jy9_kkrK0-g]

Dacă pentru tine Massive Attack se rezumă la „Teardrops”, „Dissolved Girl”, „Karmacoma”, „Unfinished Sympathy” sau „Daydreaming”, acest „Heligoland” – cu părere de rău – nu cred că este pentru tine. Dacă te-ai plictisit de piesele din iPod-ul tău şi vrei doar să-ţi înlocuieşti „zgomotul de fond” menit să acopere zgomotul oraşului şi celor din jur, „Heligoland” nu pare opţiunea optimă. S-ar putea să nu-ţi placă din prima, să nu găseşti instantaneu de ce te agăţa. Însă după o prime ciocnire abruptă, lucrurile se aşează treptat.
Discul acesta necesită răbdare.
Şi am re-ascultat albumul. Am luat-o pe straturi. Massive Attack au această calitate de a trezii sentimente diferite cu aceeaşi piesă pusă-n lumină diferită, ascultată la un alt moment. Poate ar fi trebuit să-mi torn un strop de coniac în cafea. 😛
Oarecum un semnal de alarmă a fost EP-ul „Splitting the Atom” lansat pe 4 octombrie 2009 care ne-a permis o incursiune în ceea ce urma să vină prin piesele „Splitting the Atom” şi „Pray for Rain”. Cred că n-a fost cea mai inspirată alegere pentru introducerea noului material. Să fac o glumă proastă că tot n-am mai făcut de mult: s-a dus Trip-ul şi a rămas Hop-ul.

„Pray for Rain” are parfum ameţitor, şerpuirea caracteristică, încearcă să ne hipnotizeze cu percuţia tribală, cu basul subtil şi pianul discret. Vocea lui Tunde Adebimpe (TV On the Radio) face toţi banii, piesa însă parcă se alungeşte puţin peste măsură, are aproape 7 minute şi devine uşor obsesivă şi fără finalitate precisă.

„In deepest hollow of our minds
A system failure left behind
And their necks crane
As they turn to pray for rain
And their necks crane…”

„Babel” beneficiază de vocea inconfundabilă al lui Martina Topley-Bird – a cântat şi în deschiderea concertului de la Bucureşti – piesa ticăieşte mai incisiv, la refren prinde chiar viaţă însă instrumentaţia bazată aproape exclusiv pe bas şi ritm este completată aleatoriu, chiar haotic cu frânturi de sunete care parcă se sparg înainte de a-şi atinge scopul, de a forma o armonie sau măcar de a crea un ton.

„Hallucinating, chasing, changing, racing,
Breaking, Hating till you lost it all”

Urmează cealaltă piesă de pe EP, „Splitting the Atom”, ceea ce numeam la început straniu, aici alunecă undeva spre sinistru, tonul clapei zgârie ca o gheară nervii, ritmul, construcţia şi abordarea bate-n R’N’B, minimalismul devine obsesiv, vocile lui Grant Marshall, Horace Andy şi Robert Del Naja colorează interesant piesa, dar parcă este singurul punct forte al piesei şi este…prea puţin. Poate alta este percepţia dacă fumezi sărurile de baia de la magazinele etno-botanice pe cale să fie scoase în afara legii, dar atenţie, distracţia poate devenii letală!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=otY1sfvELXQ&feature=related]

„Its getting colder outside
Your rented space
They shadow box and they
Paper chase
It never stops
And we’ll never learn
No hope without dope
The jobless return
The bankers have bailed
The mighty retreat
The pleasure it fails
At the end of the week
You take it or leave
Or what you receive
To what you receive
Is eternited leave”

„Girl I Love You” trezeşte speranţe cu basul pulsant, partea vocală este acoperită din nou de Horace Andy, este unul din momentele cele mai pregnante şi cele mai reuşite de pe disc, pasajele cu viaţă sunt completate cu ruperi stranii, intervenţii tulburi, însă lucrurile se leagă, au o continuitate naturală, interacţionează firesc. Acest gen de abordare i-a făcut celebrii şi cred, asta aşteaptă în mare parte publicul de la ei. Ştiu, acest lucru uneori devine agasant şi ridică bariere creaţiei, dar lucrurile bune merită păstrate, experimentele cu rezultat imprevizibil trebuie tratate cu discernământ.

„If you love me that much you will stick around
It’s hard to tell that your love exist
But I know this one is for real
Girl I love you but your loving has gone forever
Forever”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NncrAmgMRUk&feature=related]

În „Psyche” revine Martina Topley-Bird, piesa are o temă obsesivă, bâzâie imperturbabil, Martina rupe ritmul inspirat, însă vocea – încă o dată – nu salvează lipsa consistenţei muzicale din spate, nu este suficientă o idee dacă ea nu este şi exploatată eficient şi… I was set to fall in…

„Ridicule they won’t allow
Quench abuse and let love flower
Rip the cage out of your chest
Let the chaos rule the rest”

„Flat of the Blade”. Electronica pulsează la fel de obsedant, vocile au o construcţie Blues/Gospel plăcută – aici îl avem pe Guy Garvey din Elbow -, armoniile sunt completate de zgomote şi percuţii colorate. Piesa creşte frumos, are un groove aparte. Puţin sinistră, dar deloc agasantă, cu atmosferă, este încă un moment bun, interesant de pe disc.

„Things I’ve seen will chase me
To the grave

I’m not good in a crowd,
I got skills I can’t speak of
Over there”

Hope Sandoval (vocea din formaţiile Mazzy Star şi Hope Sandoval & the Warm Inventions) marchează pozitiv piesa „Paradise Circus”. Este o piesă minimalistă şi misterioasă, un trip absolut chill, o mică oază de meditaţie în lumea uşor contorsionată a albumului, vine ca o gură de aer proaspăt şi temperează tonurile apăsătoare. Ca o paranteză, mie îmi place păcatul şi n-am nevoie de Diavol să mă pună să-l comit. 🙂

„It’s unfortunate that when we feel a storm
we can roll ourselves over when we’re uncomfortable
oh well the devil makes us sin
but we like it when we’re spinning in his grip.”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jEgX64n3T7g&feature=related]

„Rush Minute” pleacă de la un ritm mai pregnant, dar prelungeşte atmosfera calmată din piesa anterioară, vocea lui Robert Del Naja este calmă şi caldă, piesa se modelează frumos şi mângâie chiar dacă dedesubt tensiunea persistă. Dar…unde ne grăbim?

„I wanna be clean but I gotta get high
It’s good to be here so hard to come by
You bring pain cause you got game
And needles and pins a man can’t take
Peaches living in niches
Digging the scene like beautiful cliches
From these shapes of a gangster lean
Ignoring wars on gasoline
Our god’s on the ethic and made to get high
God’s left hand wasn’t made to get by
Got more highs left in me
And there’s more room in recovery”

Şi oricât ne-am grăbii, sâmbetele vin încet. „Saturday Come Slow” păstrează parfumul ploii, trezeşte mireasma Magiei pierdute, Damon Albarn (Blur) răscoleşte cu vocea sa tema pulsantă – Do You Love Me? -, este piesa care poate răsplătii aşteptările publicului larg, celor cu foame de un nou „Teardrops” fără să fie însă vădit comercială.

„Slow songs on Saturday
Are what I need when it’s rained all week
‘Cause the clouds came down and kept me in
My door stayed shut, the windows wouldn’t bend
So I painted you some sunsets on my walls”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UnluF5nn8kg&feature=related]

„Atlas Air” este poate cea mai tradiţională compoziţie Massive Attack de pe album. Sună adânc, are puls, te cucereşte imediat, ca un val te ia într-un vârtej plăcut ameţitor, te poartă cu el. Are un strop de Psihedelic, este Trip, are viaţă şi culoare, un groove nimerit şi armonii grase, explodează când trebuie, după rătăciri răsare eliberarea zgomotoasă şi… dulce, zemoasă.

„I’m in the hole
Three thousand days
A buried soul
They live the dream
In terminal
No war too mean”

Întrebările simple nu au tot timpul răspunsuri la fel de simple. Sau cum s-a mai spus: lucrurile nu sunt mereu ceea ce par.
Tensiunile se dizolvă treptat pe parcursul discului, răspunsurile prind încet contur şi întrebările şerpuitoare, uneori înşelătoare se aştearnă în penumbră. Nu este un album uşor, are câteva momente dubioase şi poate că sufletul îşi găseşte mai anevoios calea printre sunetele artificiale, însă cred că inima încă mai bate, pulsează undeva acolo, totul e să-l căutăm şi să-l… ascultăm.

Dar cine mai are răbdare să asculte?