Heavy Metal la rotisor

Rar, dar mai ascult cu plăcere un disc ca „Piece of Mind” sau „Defenders of the Faith” şi cred că o fac fără nostalgia adolescenţei consumate în anii ’80.
Însă când vine vorba despre trupele (mai) noi şi discuri scoase după ’90 care sună exact ca cele din ’80, recunosc, cam strâmb din nas. Noaptea asta mi-am luat raţia de Heavy Metal. Pe tot anul. Cred…

Gamma Ray – To the Metal (2010)

Nici acum nu se ştie exact ce l-a determinat pe chitaristul Kai Hansen să-şi părăsească trupa şi tovarăşii în 1988 când Helloween era pe val ca să zic aşa. Kai totuşi a făcut-o şi aşa s-a născut proiectul Gamma Ray care în final se dovedeşte una din cele mai constante şi serioase trupe germane de pe frontul Metal, acest „To the Metal” fiind al 10-lea lor album de studio.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VXp822cuxzg&feature=related]

După plecarea vocalistului Ralf Scheepers (acum Primal Fear), Kai s-a întors şi la microfon, unde a mai „prestat” şi în primii ani din Helloween şi trupa din 1997 are o componenţă stabilă.
Cele 10 piese ale noului album au acelaşi parfum de anii ’80 de care pomeneam la început, însă Kai este un veteran îndreptăţit să navigheze pe aceasta zonă de graniţă între Heavy Metal şi elemente de Power şi Speed.
Discul are de toate. „No Need to Cry” este o baladă cu o găselniţă simpatică spre final, „Rise” este un Power-Speed în nota de galop tipic germanică, „Mother Angel” este un Heavy Metal absolut tradiţional, parcă dosit din 1984, „Empathy” este o compoziţie mai complexă ce ne plimbă în tonalităţile mai grave, „Shine Forever” este o altă piesă Speed cu o energie debordantă şi „All You Need to Know” care beneficiază şi de aportul vocal al lui Michael Kiske (tot ex-Helloween) este un imn energic ce aminteşte de anii de glorie, dar beneficiază şi de sonorităţile mai moderne, mai incisive.
Este un disc dinamic, corect, perfect pentru publicul conservator şi pentru nostalgicii Metal-ului „curat” din anii ’80. Cum nici AC/DC nu schimbă nimic din formula câştigătoare, nici majoritatea formaţiilor din zona Heavy Metal nu o fac şi poate că e bine aşa.

Blaze Bayley – Promise And Terror (2010)

Blaze Bayley a fost vocal timp de 10 ani în Wolfsbane, apoi a dat norocul – şi Steve Harris – peste el, pentru 5 ani a ajuns înlocuitorul lui Bruce Dickinson în Iron Maiden. Criteriul primordial de selecţie al lui Harris – tata (şi mama 😛 ) lu’ Maiden – era să fi posesor de paşaport britanic, punct la care Bayley bifează cu brio, în rest altă calitate în afara faptului că de la distanţă, să zicem din fundul stadionului, există o oarecare asemănare fizică cu Dickinson, nu prea văd.
La debarcarea sa din 1999, Bayley formează propria sa formaţie, iniţial sub titulatura Blaze şi scot 3 albume: „Silicon Messiah” (2000) „Tenth Dimension” (2002) şi „Blood & Belief”(2004). În 2008 schimbă titulatura în Blaze Bayley şi este scos albumul „The Man Who Would Not Die” iar anul acesta pe 1 februarie a fost lansat acest al 5-lea album „Promise and Terror”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=o3BQrvqbG9Q]

Amprentele Maiden au lăsat urme adânci pe Bayley, dovadă clară este şi acest „Watching the Night Sky” care deschide noul disc. Din păcate vocea nu-l ajută foarte mult pe Bayley, nu are nici deschiderea, nici dinamica lui Dickinson, cântă mai jos şi mai linear.
Cele 11 piese rămân în zona Heavy-Power, persistă în multe momente paralela Maiden, dar sunt şi riff-uri, formule mai moderne de care Harris nu s-ar apropia niciodată. Discul are momente bune, trupa dă dovadă de profesionalism şi înregistrarea sună ok, însă nu depăşesc barierele clasicilor, nu ies de pe calea bătută şi cunoscută. Micile „scăpări” de riff-uri mai incisive, scheme şi formule mai moderne colorează interesant materialul, dar sunt dozate cu măsură să nu deranjeze fanii conservatori.
Acum 20 şi ceva de ani probabil jubilam la acest album, acum l-am ascultat cu indulgenţă. Asta nu înseamnă că Bayley e mai puţin rocker decât Di’Anno, Ozzy sau Lemmy.

Icarus Witch – Draw Down The Moon (2010)

Cu un nume ca Icarus Witch este aproape imposibil să nu te gândeşti la Heavy Metal şi Iron Maiden. Şi cam aşa şi este treaba cu aceşti americani din Pittsburg, înfiinţaţi în 2004, cu acest „Draw Down The Moon” ajunşi la al 3-lea album şi conform paginii MySpace îşi promovează noul material într-un turneu alături – mai bine nici nu se putea! – de Paul Di’Anno.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CzVvJFloWkc&feature=related]

Cele 9 piese, 8 proprii şi un cover la clasicul Priest „The Ripper” de pe „Draw Down The Moon” ne transportă înapoi în timp în tot pomenitele vremuri clasice ale Heavy Metal-ului din anii ’80 şi sunt o combinaţie între abordările marca Priest şi Maiden. Vocea puternică al lui Matthew Bizilia are şi tonalităţile lui Halford, dar şi ceva din şmirghelul lui Di’Anno.
Din păcate discul sună destul de primitiv, pare mai de grabă o înregistrare bună din sala de repetiţii decât un disc bine produs într-un studio şi asta ia puţin din dinamica, intensitatea materialului.
Altfel, este un material absolut clasic şi corect, cred că live trupa poate oferii un spectacol pe cinste şi în deschidere la nume ca Di’Anno pot pune bazele unei seri reuşite.

Blood Pollution – Metal Zombies (2010)

Despre Blood Pollution mare lucru nu ştiu şi nici n-am aflat.
Ştiu că există o trupă tribut legat de Steel Dragon şi filmul „Rockstar”, dar acest „Metal Zombies” este produsul unei formaţii din… Moscova. 🙂 „Blood Pollution” este un nume mult prea comun – din păcate – însă acest album cu 10 piese extrem de energice mie mi-a plăcut mult.
Este un Thrash’N’Roll ce aminteşte de cele mai zgomotoase momente Motorhead în cel mai plăcut mod posibil.
Discul este disponibil pentru descărcat pe site-ul Metal Fuck – merită! Ultima piesă de pe disc este un clasic: “Search And Destroy”. 😉

Aspera – Ripples (2010)

Aspera provin din Norvegia şi ne propun un Heavy melodic-progresiv. După două EP-uri auto-finanţate şi produse, trupa a semnat pentru InsideOut şi astfel albumul de debut, acest „Ripples” urmează să fie distribuit şi promovat pe plan internaţional.
Trupa activă din 2005 este compusă din tineri care acum au frumoasa vârstă de 20 de ani, deci tot viitorul în faţă. Îşi numesc influenţele ca fiind Pain Of Salvation, Pagan’s Mind, Symphony X, Dream Theater, Evergrey şi Soilwork. Coperta este semnată  de Gustavo Sazes (Firewind, Arch Enemy, Dream Evil, etc.).

Două piese din cele 9 piese plus un intro de pe album pot fi ascultate pe pagina oficială MySpace a formaţiei: „Ripples” şi „Traces Inside”. Discul a fost imprimat într-un studio local din oraşul natal al băieţilor (Skien) şi masterizat în Fascination Street Studios din Suedia de către Jens Bogren care a lucrat şi cu Opeth, Paradise Lost, Hammerfall şi Symphony X.
Cei din urmă nu sunt şi ultimii.  🙂 Cele 55 de minute ale discului ne propun un Heavy Progresiv, băieţii combină pasajele mai incisive cu fazele mai degajate cu note Rock, A.O.R. sau chiar Pop, elementele Heavy, riff-urile groase cu momentele aerisite şi melodice.
Este un disc interesant, dar nu m-aş grăbii să-i proclam noii zei ai Progresivului, au calităţi indiscutabile, dar mai au de crescut, tehnic sunt impecabili, creaţia însă încă poartă prea evidente urme Dream Theater, dar pe alocuri mi-a venit în minte şi Yngwie Malmsteen, dar şi clasicii Raibow în era Graham Bonnet şi Joe Lynn Turner.
Este un nume de reţinut şi urmărit, cu siguranţă vom auzii de ei pe viitor, din ce am ascultat azi, cel mai interesant produs pe departe, cum cel mai “Rock” au fost ruşii din Blood Pollution!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dag6b6Suc1k]

Cam asta a fost muzica pe ziua de azi. Eu prefer discurile scoase de Dickinson separat unde scăpat de conservatorismul şi tirania lui Harris a făcut mereu lucruri mult mai interesante, îmi place coiul lui Paul Di’Anno, sunt curios cu ce vine anul acesta Ozzy şi (să sperăm) Anthrax. Şi dacă e să ascult Metal, „adevărat” pentru mine înseamnă Machine Head, Slayer sau System Of A Down. În ceea ce priveşte „recolta” deja bogată pe anul acesta, cred că Fear Factory au scos un produs super greu, Mnemic cam pe aceeaşi felie au şi ei un album de clasă şi Rob Zombie a impus deja un barem greu de bătut concurenţei anul acesta. Dar gusturile nu se discută şi e bine că se găseşte muzică pentru fiecare. Keep on Rockin’ dudes!