Bon Jovi – The Circle

Jovi a ajuns la al 11 album, fără să pun la socoteală cele 2 albume solo . Cred că trupa formată în 1983 a ajuns mai departe decât şi-ar fi imaginat la aceea vreme chiar şi John Francis Bongiovi Junior.
În cifre, cariera lor arată excepţional: au vândut peste 120 de milioane de discuri, au concertat în peste 50 de ţări având la activ peste 2600 de concerte, au cucerit de repetate ori clasamentele muzicale, în 2004 au primit distincţia American Music Award, în 2006 au fost incluşi în UK Music Hall of Fame şi anul acesta duo-ul Jovi/Sambora au fost incluşi în Songwriters Hall of Fame.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=lDK9QqIzhwk]

Succesul major a venit cu al 3-lea album, „Slippery When Wet”, lansat pe 18 august 1986. Ţin minte că ne-am dus cu familia la talciocul de la Timişoara în 1987 pentru cumpărături şi „o gură de aer occidental” şi – na, aveam 17 ani! – am fost foarte fericit că am găsit acest disc (şi – între altele – „Sheik Yerbouti” – Frank Zappa, aveam gusturi “dubioase” încă de atuci…  😀 ).
Ştiu, Bon Jovi sunt o trupă „kinky”, o gaşcă pentru cocalari şi gagici, rockerii – axa Maiden, Priest, Manowar – nu i-a considerat niciodată Rock. Bon Jovi nu sunt Pantera, nu sunt Metallica sau Motorhead. Mereu au compus melodic, au avut o componentă Pop, comercială, au fost mai „moi” chiar decât Poison… Cu toate acestea mie mi-au plăcut multe din piesele lor, chiar dacă nu toate.
Slippery When Wet” este inclus în aceeaşi listă a celor 1001 albume obligatorii, „You Give Love A Bad Name”, „Living On A Prayer” sau „Wanted Dead Or Alive” sunt deja clasice şi de referinţă, dar mi-au mai plăcut şi „Lay Your Hands on Me”, „Bad Medicine” sau „Keep the Faith”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Jn9EjX6vOfQ&feature=channel]

Cred că cel mai reuşit disc al lor este „These Days” lansat pe 27 iunie 1995, un disc cu un ton mai întunecat, mai experimental şi cu o piesă care s-a lipit de mine: „Something to Believe In”.

„I lost all faith in my God, in his religion too
I told the angels they could sing their songs to someone new
I lost all trust in my friends,
I watched my heart turn to stone
I thought that I was left to walk this wicked world alone

Tonight I’ll dust myself off
Tonight I’ll suck my gut in
I’ll face the night and I’ll pretend
I got something to believe in

And I had lost touch with reason
I watched life criticize the truth
Been waiting for a miracle
I know you have too

Though I know I won’t win
I’ll take this one on the chin
We’ll raise a toast and I’ll pretend
I got something to believe in

If I don’t believe in Jesus, how can I believe the Pope
If I don’t believe in heroin, how can I believe the dope
If there’s nothing but survival, how can I believe in sin
In a world that gives you nothing,
we need something to believe in..”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_5A1RzUhnc8]

„Crush” (2000) menţin trupa în zona Rock, aduce sonorităţi noi, „It’s My Life” are sunet modern, implementat ingenios în sound-ul clasic al formaţiei, linie păstrată şi pe „Bounced” (2002). „Have A Nice Day” (2004) revine uşor la stilul şi abordarea mai convenţională, dar este tot un disc destul de bun.
A urmat un o colaborare cu Keith Urban – vedeta Country – la piesa „Who Says You Can’t Go Home” – piesă care a obţinut şi premiul pentru cea mai bună colaborare în 2007 şi – consecinţă directă – albumul „Lost Highway” din acelaşi an sună mai mult a Country decât a Rock. Asta – sau poate chiar asta – n-a împiedicat discul să spargă iar topurile de peste ocean…
Un album care mie mi-a plăcut mult a fost şi „This Left Feels Right” din 2003, un disc ce conţine remixuri inedite, multe acustice şi cu uşor aer Jazzy sau Trance şi Electro/Industrial, un material care a ieşit din tiparele trupei, dar sună extrem de proaspăt şi inedit.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=vx2u5uUu3DE&feature=related]

Lansat pe 30 octombrie, „The Circle”, noul material discografic a fost anunţat ca o revenire la rădăcinile Rock ale formaţiei. Din păcate nu este un Chickenfoot, nici nu se apropie de intensitatea şi calitatea acelui disc 100% Hard Rock, energic şi acaparant prin naturaleţe.
Cele 12 piese noi sunt o „adunătură” de clişee deja folosite (şi reciclate) de trupă, fac lucrurile cu profesionalism, însă nici nu aduc nimic nou, nici nu reuşesc să sună convingător. Abordarea este într-adevăr mai Rock, mai tradiţională ca în cazul precedentului album, dar fără mari sclipiri, fără nicio surpriză majoră. Bon Jovi este o trupă A.O.R. , îşi au publicul, vor vinde lejer şi acest album ca şi precedentele şi probabil vor fi prezenţi în clasamentele muzicale.
Cuplul de autori Jovi/Sambora a fost ajutat şi de data aceasta la 4 piese de fabricantul de hit-uri Desmond Child, la două piese a colaborat Billy Falcon şi la încă o piesă a fost cooptat Darell Brown, ambii compozitori axaţi mai mult pe zona Country.
„We Weren’t Born to Follow” – primul extras single – este atât de familiară încât îi putem bănui de auto-plagiat; „When We Were Beautiful” sună mult mai plăcut, mai natural, are groove şi feeling; „Work for the Working Man” ne trimite înapoi la „Living On A Prayer”, mai că poţi cânta „Oo oh oo oh ou”, are apăsare; „Superman Tonight” este încă o baladă, sună plăcut şi atât; „Bullet” se ridică la greutatea titlului său, este una din cele mai reuşite momente ale discului, are energie, are dinamică, este Rock, sună modern, chiar dacă refrenul este puţin prea moale; „Thorn in My Side” nu este o baladă, are vână, dinamică, este un Rock american, simplu şi direct; „Live Before You Die” este următorul moment liric, acompaniat cu pianul, pentru cei care mai vor încă un „Always”; „Brokenpromiseland” ne trezeşte din amorţeală, are un strop de sunete moderne, straturi de sintetizatoare; „Love’s the Only Rule” este încă un „cântăcel”, oarecum tipic Jovi, foarte radio friendly, bună de condus; „Fast Cars” este mai lentă, dar cam din aceeaşi zonă prea radio friendly, dar plăcută; „Happy Now” mai accelerează puţin tempo-ul, dar rămâne blocată în amintirile pieselor din anii ’80 şi-n final „Learn to Love” închide discul cu încă o baladă cu un crescendo plăcut, dar previzibil.

Una peste alta, Bon Jovi şi-au furnizat noul disc, este mai viu ca anteriorul, dar captiv în aceeaşi atmosferă de anii ’80 care ne face tot mai puţin să vibrăm. Mi-a rămas în cap „Bullet”, parcă-parcă mergeau mai multe piese de soiul acela, mai cu… nerv. Jovi se învârte în acelaşi cerc.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=68Te8piQH70&feature=related]