The Dead Weather – Horehound

Recunosc, nu sunt un mare consumator de Blues. Cred că suntem genetic dotaţi cu „ceva” care ne face sensibili sau insensibili la anumite lucruri. Gusturile muzicale se (mai) şi cultivă, eşti sau te educi, dar sunt lucruri la care vibrezi din prima, sunt altele care te lasă rece şi iarăşi altele care-ţi displac. Puţine „chestii” din Blues m-au prins, dar şi mai puţine s-au lipit de mine. Ei, am şi eu ciudăţeniile mele, predominant însă sunt chestii la care consumatorii ortodocşi de Blues, strâmbă din nas.

The Dead Weather este un nou super-grup. Sub acest camuflaj îi regăsim pe Jack White (celebru din The White Stripes şi The Raconteurs), Alison Mosshart (din The Kills şi Discount), Dean Fertita (din Queens of the Stone Age) şi pe Jack Lawrence (din The Raconteurs şi The Greenhornes). „Cununia” s-a desfăşurat sub egida Third Man Records şi pe 11 maritie 2009 au cântat pe scenă pentru prima oară la Nashville. Oraş predestinat… isn’t it?
Materialul albumului de debut „Horehound” a fost imprimat anul acesta în ianuarie şi discul a fost lansat la începutul lunii iulie. 11 piese uşor zgomotoase, puţin murdare, un Blues alternativ ambalat ingenios într-un pachet de sunet modern şi condimentat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M7QSkI6My1g]

White Stripes am ascultat ultima oară la concertul Limp Bizkit: cu un fragment din „Seven Nation Army” şi-au încheiat showul. „Get Behind Me Stan”-ul din 2005 cu siguranţă l-am ascultat, dar ultimul „Icky Thump” nu mai ştiu sigur… În schimb piesa din ultimul filmul Bond, „Another Way to Die” a lu’ Jack cu Alicia Keys mi-a plăcut. De dragul piesei m-am uitat şi la film… 😆 Mi-am băgat nasul (de fapt urechea) prin The Raconteurs, nu suna rău, dar nici n-am dat pe spate. Queens of the Stone Age au impresionat la debut, dar mie îmi lipsea din ei cam tot ce-mi plăcea la Kyuss… iar Alison Mosshart este o noutate absolută pentru mine. Nu mă aşteptam la nimic de la The Dead Weather şi am avut surpriza plăcută să descopăr un disc viu, energic şi zgomotos.

„60 Feet Tall” deschide discul cu sunete tensionate ca totul să se aşeze într-un Blues zgomotos şi agitat. Sunetul este brut, pe alocuri distorsionat, toba are greutate, basul vibrează gros, chitara schimbă tonul de la ciupelile obscure la explozii ce în intensitate amintesc de Hendrix. Vocea lui Alison Mosshart este puternică, uşor încălzită de amplificatorul pe lămpi, poate şi de un mic distors. Piesa are groove, pare o joacă, un jam-session sănătos şi dezinvolt. Te pierzi în obscuritatea unei săli de repetiţii slab iluminate şi valul de sunete te ia cu el.
„Hang You from the Heavens” este singel-ul lansat şi susţinut şi de un video-clip pentru promovarea discului. Este o piesă mai Heavy, trece de limitele Blues-ului, dar păstrează parfumul prin abordare şi sunetul de garaj, totul simplificat la maxim îi conferă un aer proaspăt. Toba loveşte tare, basul este distorsionat, chitara zgârie şi Alison Mosshart are ceva din Polly Jean Harvey (PJ Harvey, evident). Compoziţie simplă, aproape lineară, dar de efect maxim. Ruperile, pauzele de tras aer în piept sunt la fix, nebunia se dezlănţuie din nou şi dă peste tine.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=scJ8ITsZsl4]

„I Cut Like a Buffalo” este îmbibată cu fum de Jamaica mai ales prin orga uşor schizoidă, dar şi ritmica importă ceva frunze de Reggae. „I love like a woman, but I cut like a Buffalo…” Piesa este uşor nevrotică, vocile isterice, toată construcţia mi-a amintit de trupe de mult uitate de la sfârşitul anilor ’70, începutul anilor ’80, experimente la limita Punk şi New Wave-ului când muzica încă nu era nici Post, nici Retro ci… muzică. Piesa asta este doar nebunie.
„So Far from Your Weapon” temperează atmosfera, piesa creşte lent, sunetele se lipesc de covorul de orgă mârâită-n fundal, basul pulsează într-un colţ şi dialogul dintre voci are primplanul. E mai mult  atmosferă şi feeling decât o compoziţie în termeni clasici, cele aproape 4 minute te leagănă apoi te scutură câte puţin la refrenuri. Eşti ameţit, nu poţi să te ridici şi arma este prea departe… laşi muzica să curgă.
„Treat Me Like Your Mother” este al doilea single, o altă piesă mai Rock, mai incisivă, plină de zgomote şi din primele acorduri îţi explodează-n faţă ca un uragan. Este un amestec exotic de Rock Alternativ cu elementele tradiţionale, condimentat cu răsturnări zgomotoase. Aici se îndepărtează simţitor de zona Blues, dar o fac natural şi cu degajare, au energie şi au nerv, nu este nicio păcăleală la mijloc ci doar suflet şi instinct.
„Rocking Horse” începe cu un bas şi o temă ce inevitabil te aruncă înapoi la deja amintitul „Seven Nation Army”, dar abordarea este mai Mexicană şi mai Blues, construcţia mai misterioasă, dar la fel de bine ritmată şi tentantă. Balans şi balansoar, puţin Blues şi multă adrenalină.
„New Pony” aminteşte în egală măsură de ultimele piese The White Stripes ca şi cum s-ar fi combinat într-un jam-session cu PJ Harvey undeva la jumătatea distanţei dintre Rock-ul anilor ’70 şi Blues-ul din zona Fusion din anii ’90. Un cocktail energic, electrizant.
„Bone House” detensionează puţin atmosfera, are un strop de psihedelic aruncat peste fundamentul solid de Rock amestecat cu Blues cum numai The Dead Weather se pare că ştiu să combine. Percuţiile cu chitara creează atmosferă, abordarea este foarte modernă chiar dacă tema de bază nu se rupe foarte tare de rădăcinile Blues Rock-ului. Orga are greutate, vocile nerv, trupa creează o magie aparte care te copleşeşte şi inevitabil te scufunzi cu ei în vârtej sau te balansezi pe ritmul care şerpuieşte hipnotic.
„3 Birds” este o piesă mai liniştită, cu aer de muzică de film, aproape 4 minute instrumentale ce îţi dau ocol încet-încet, sunetele uneori zgârie, alteori doar te ating uşor, te ţin în gardă ca apoi să te ameţească uşor cu câte un pasaj aerisit.
„No Hassle Night” porneşte eclectic, dar se aşează repede într-un tempo mediu cu sound de anii ’70 şi groove modern. Puţin zgomot, puţină melodie, lucrurile par extrem de simple, poate chiar sunt, dar funcţionează impecabil.
„Will There Be Enough Water?” este cu cele peste 6 minute, cea mai lungă piesă de pe album, are o atmosferă de New Orleans, aminteşte puţin şi de momentele mai Blues ale celor din Down („Learn from This Mistake” sau „Lies I Don’t Know What They say But…” de pe albumul 2, „A Bustle In Your Hedgerow” din 2002 – un alt album obligatoriu!). Piesa închide discul într-o atmosferă mai sumbră, uşor Southern, îmbibat cu note de Blues autentic.

Un disc reuşit, un proiect interesant, o audiţie şi o experienţă ce a meritat savurată. Sunt convins că live sunt şi mai explozivi, dar şi discul sună foarte viu, are energie şi consistenţă, vibraţia pe care mulţi doar pe scenă sau în sala de repetiţie o au. Nu contează ce stil abordezi, ce contează este să-ţi laşi amprenta, să adaugi o notă personală şi The Dead Weather au reuşit să dea un suflu proaspăt şi original unor teme care în abordarea altora poate nu aveau nici energia, nici pregnanţa lor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KEvTfIyOLEk&feature=related]