Arta integrată (în absolut… ha ha ha)

În data de 24 august 1770, la vârsta de doar 17 ani, tânărul poet Thomas Chatterton îşi punea capăt zilelor şi suferinţei de foame otrăvindu-se cu arsenic.
În 2009 mai sunt oameni care susţin că adevărata artă se naşte din sărăcie şi foame… Arta ca un moft. Arta ca un produs (de larg consum).  Sau arta ca un… glonţ. Au trecut 239 de ani de la moarte lui Thomas Chatterton…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lul9HkOpUKk&feature=PlayList&p=A4044078BF0E278A&index=0&playnext=1]

Integrarea şi implicit corporatizarea artei în societatea de consum este un fenomen aproape natural dacă cuvântul „natural” n-ar suna atât de ne-natural – adică artificial – în acest context. În „lumea bună” „dă bine” şi câte un personaj excentric, un hair-styler homosexual, un rocker rebel, un scriitor sau poet beţivan sau un pictor jerpelit cu barba crescută şi neîngrijită. Într-un anume context „dau bine” şi astfel sunt toleraţi cum se trece cu vederea şi trasul cocainei pe nas al unor fotbalişti.
Artistul integrat conferă societăţii un grad de control asupra produsului artistic. Este un fel de sistem de carantină: nu laşi artistul să moară de foame, dar îl menţii sub control (financiar) atâta timp cât el este creativ. Artiştii de succes – în marea lor majoritate – sunt artiştii care au intrat în sistem, au înţeles sau au intuit „jocul”, s-au pliat pe cerinţa societăţii şi uneori chiar şi în spatele unei aparente atitudini rebele, nu sunt mai subversivi în creaţiile lor decât este un contabil onest în hârţoagele sale.
Am mai vorbit despre muzică şi spuneam că în opinia mea atâta timp cât cel mai excentric sau zgomotos experiment muzical este produs şi comercializat chiar şi pentru un public ţintă restrâns, aceea muzică este comercială. Şi aici inevitabil trebuie să spun că în definitiv este normal şi absolut uman: omul este o fiinţă egocentrică, îşi doreşte şi admiraţie şi succes, artistul nu este – sau doar foarte rar– excepţie. Asta în final îl face şi vulnerabil, îl şi expune integrării, comercializării, corporatizării.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Iz0gBHCHnbY]

Povesteam ieri despre 23 august şi nostalgii. Cineva a pomenit de cenaclul Flacăra. Da, este un exemplu bun. Regimul Ceauşescu a profitat în mod propagandistic şi de artiştii dispuşi, cum s-a profitat şi de rezultatele sportivilor. Nu iubeau nici comuniştii mai mult artiştii decât o fac actualii guvernanţi, doar că atunci era (mai) important ca fenomenul să fie (şi mai) controlat.
Dar nu este vorba doar de ce se întâmplă la noi, unde toate se întâmplă sau mai nasol, sau pur şi simplu aiuristic.
Într-o formă sau alta, în toată lumea arta este controlată şi a fost transformată într-un simplu produs mai mult sau mai puţin estetic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3xrno3IkcMI&feature=related]

Vorbeam într-o noapte pe Mess cu un prieten şi era foarte impresionat de povestea celor din formaţia Tinariwen. Mi-a dat link şi m-am uitat şi eu la documentarul – foarte interesant – despre ei. Trupa formată din rândul poporului nomad African Tuareg, are o istorie fascinantă, din războinici concentraţi în armata lui Gaddafi, apoi întemniţaţi şi deveniţi într-un final muzicieni de succes mondial…
Şi aici, văd partea uşor amară a poveştii: cred că şi aceşti rebeli de excepţie prin fire şi definiţie, au ajuns să fie integraţi, comercializaţi şi corporatizaţi de lumea Occidentală…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=KCkSX6Kl3ig]

La întrebarea dacă aleg kalaşnicovul sau chitara, eu fără ezitare răspund kalaşnicovul.