umbrela

Legea de bază a Finanţelor (a lui Jerome K. Jerome): “Banca este o instituţie care-ţi împrumută întodeauna o umbrelă când e timp frumos şi ţi-o cere mereu înapoi când plouă.”

Credinţa este umbrela de care ne agăţăm în vreme rea şi pe care o uităm prăfuită-n debara pe vreme bună.

Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.” (Petre Ţuţea)

Adevărul… Iubirea… Vorbe. Cuvinte care devin din ce în ce mai goale, cuvinte rotunjite, măsluite cu măreţie, meşteşugite, dar fără sau cu tot mai puţin conţinut. Nu o dată constat că ne referim la Dumnezeu când nu mai avem nimic de ce să ne agăţăm, în momentele în care deznădejdea ne cuprinde de umeri şi ne trage-n jos, când nu mai avem idei sau scuze, îl găsim pe Dumnezeu şi „ne-am scos”. Dar o fi Dumnezeu ăsta un tip aşa de gaşcă să sară-n ajutorul nostru de câte ori noi renunţăm să ne mai ajutăm? Maimuţa din mine are rezerve. Nu vă gândiţi la banană! Înnecatul la mal ca sport naţional… Strategia: jocul la marea plezneală. Rezultatul: 2:2. Zero barat.

Mai am o gură de cafea şi un strop de credinţă. O nouă zi, o nouă săptămână, fără planuri şi bagaje pregătite. Plan… Există un plan universal, un plan „B”, există ceva? Poţi să dai o căutare pe Google când ştii sau când bănuieşti răspunsul. Ironic? Când sunt pierdut, când celebrul ultim pai nu atârnă nicăieri, conexiunea la internet conduce doar la pagini goale, când nu mă mai satisfac nici literele înghesuite-n cuvinte, cuvintele în fraze şi tânjesc de fapt după o atingere banală dar atât de salvatoare sau măcar un semn… Când toate acestea se adună ca norii ameninţători iar acea mână întârzie să ţi se întindă, întorc privirea şi-l caut pe Dumnezeu. „Dumnezeu este punctul de tangenţă dintre zero şi infinit.” (Alfred Jarry) Ajung în punctul mort şi atunci vina o dau tot pe Dumnezeu. Dar şi Dumnezeu şi vina este în mine. Rezultatul? Păi nu tot Dumnezeu este de vină?! Ha ha ha. Credinţa ne separă de restul fiinţelor vii. Animalele respectă spiritul naturii, noi credem în el şi… Hm. Nu cred că munca sau gândirea ne-au separat de maimuţe. Şi maimuţele prestează – ca să zic aşa -, şi maimuţele sunt organizate, se pliază pe o anumită structură organizatorică gândită. Cu toate exagerările inacceptabile din punct de vedere ştiinţific, după o simplificare la „os” a tuturor argumentelor, cred că nu ne rămâne altceva decât credinţa.

În mod corect credinţa şi religia trebuie separate. Oamenii nu fac asta. Noţiunile se amestecă nesănătos. Dumnezeu nu are ce căuta pe bancnota de un Dolar, Dumnezeu nu merge la biserică. Moise nu avea nevoie de translator, eu de ce aş avea? Omul este un animal. Este slab. Spiritul de haită îl face să se simtă mai puternic, mai în siguranţă. Credinţa a fost pervertită în religie. Religia nu este credinţa pe limba tuturor, ci un fel de înlocuitor artificial. Se pretinde fidelitate faţă de biserică, nu şi faţă de Dumnezeu. Numele lui Dumnezeu este pretext şi monedă de schimb. Iuda este în fiecare din noi. Preţul corect! Ha ha ha. Ne-am rătăcit, am pierdut legătura firească cu natura. Cu Dumnezeu. Revoluţia tehnologică a condus la involuţia spirituală. Fatalitate? Lucrurile se întorc nu neapărat împotriva, dar cu siguranţă asupra noastră.

Dumnezeu este umbrela: când ne protejează de ploaie pare firesc să fie acolo, dar dacă o uităm acasă…vinovată este tot umbrela. Ploaia vine ca o binecuvântare. Spală străzile, spală praful din suflete…

“Este păcat că singurul lucru pe care un om îl poate face opt ore este să muncească. Nu poate sa mănânce opt ore; nu poate sa bea opt ore; nu poate sa facă dragoste opt ore.” – William Faulkner (Ei, unii dorm opt ore, da’ nu e cazul meu!)