stai să stau!

Mă trezesc albastru cu un colţ de cer între dinţi, cu un val dizolvat pe pleoape, cu acel sentiment inevitabil că dacă ceva merge prost, totul merge prost şi toate mi se întâmplă numai mie.

Mă trezesc verde, mahmur, bolnav. Nici apa nu-mi mai place. Nu vreau să mă trezesc, nu vreau să simt tavanul cum se lipeşte de creierul meu, nu-mi place podeaua alunecoasă şi nu înţeleg de ce lustra se clatină cu înverşunare, cafeaua este prea amară şi telefonul sună pe un ton ameninţător.
Mă trezesc galben, te caut, pipăi întunericul şi mă împiedic de şoapte uitate la vedere, mă agăţ de o lacrimă strecurată printre rânduri, mă trezesc sfâşiat de amintirea unui ţipăt mut scăpat într-o conversaţie fugară.
Mă trezesc roşu, ars de o dorinţă interzisă, pârjolit şi găurit, ros ca un caşcaval rostogolit într-un colţ al cămării, mă trezesc bucăţi şi nimeni nu o să mă adune.
Mă trezesc negru de furie şi tac şi păstrez totul pentru mine.
Mă trezesc gri cu ochii pierduţi în monitor, hard discul scârţâie, sunt într-o înfundătură virtuală şi ieşirea pâlpâie amăgitor prin modem… Dracu ştie! Şi nici el că nu-i pasă… Este încă vis sau realitate?
Mă trezesc rostogolindu-mă pe un curcubeu, aud un surâs cristalin, valurile mă cheamă, cerul este populat de norişori veseli şi pufoşi şi la umbra unui cireş înflorit dimineţile senine îmi zâmbesc doar mie.
Vreau să mă trezesc alb ca un fulg rătăcitor, alb imaculat şi inocent ca zâmbetul copilăriei.

Sunt zile când nu-mi vine să mă dau jos din pat, sunt zile când mă scufund în monitor şi nu mai vreau să ştiu de mine, sunt zile şi zile, dar nici o zi nu vreau să treacă fără ca măcar să încerc să înţeleg, fără să încerc să merg, fără să întind mâna, fără să miros o floare, fără să zâmbesc.