Methods Of Mayhem – A Public Disservice Announcement (2010)

M.O.M. nu se adresează fanilor Manowar, nici măcar celor Motley Crue. Gaşca bateristului Crue, Tommy Lee s-a născut în 1999 după divorţul tumultuos de Pamela Anderson şi conform declaraţiilor lui Lee, majoritatea pieselor le-a compus în timpul detenţiei ca urmare a unei „corecţii” aplicate Pamelei…
La finalul anilor ’90 în State valul Rap Metal glorifica noile vedete Limp Bizkit şi Kid Rock. Tommy Lee, un declarat fan al muzicii de dans a pus în mişcare propria sa trupă şi albumul de debut auto-intitulat s-a dovedit un succes comercial de amploare, chiar dacă o parte a fanilor Rock/Metal au cam strâmbat din nas. Mai ales cei europeni. Dacă la Ozzfest M.O.M. a cântat cu succes, în Italia la festivalul Gods Of Metal au fost nevoiţi să abandoneze scena datorită fluierăturilor, dai mai cu seamă sticlelor aruncate pe scenă.
Albumul de debut mi-a plăcut, are câteva piese foarte bune şi momente de excepţie. Lee şi colaboratorii săi au făcut un menaj virulent din muzica contemporană amestecând cu eficienţă maximă elemente Rock, Metal, Industrial, Tehno, Rap şi Hip Hop. N-au inventat uşa la lift, dar au pus cap la cap un disc bun.
Lee s-a întors în Crue şi M.O.M. a fost dat uitării.
Anul acesta au apărut zvonuri că după 11 ani Lee reporneşte motoarele proiectului şi pe 21 septembrie urmează să fie lansat albumul „A Public Disservice Announcement”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6KFV9_pM2c0]

Cele 11 piese Read more Methods Of Mayhem – A Public Disservice Announcement (2010)

All The “Punk” Things Fest

Regimul dinainte de ’90 din România a fost cel mai aspru. Dacă în toate fostele ţări din blocul estic, Ungaria, Iugoslavia, Cehia, Polonia, Germania de Est şi chiar şi-n Rusia au fost trupe de Rock, Punk, New Wave, Metal(e), a existat o coerenţă şi un underground viabil de rezistenţă, la noi: pauză. Ca şi în multe alte cazuri şi domenii, cele câteva nume care totuşi au fost, sunt umflate excesiv cu pompa, mai mult din prostie decât din patriotism.
Speram ca după ’90 lucrurile să fie cât de cât corectate şi să intrăm şi noi în rând cu lumea. Aparent a existat o oarecare liberalizare şi revigorare în primii ani de după ’90, dar încet-încet vechile găşti au răsuflat liniştit, Iliescu pe toate planurile a asigurat liniştea şi nu doar industria, agricultura, economia, dar şi societatea şi cultura, implicit frageda scenă underground, au fost bine îngropate.
Dacă totuşi pe felia Rock/Metal ceva-ceva s-a mai mişcat, o adevărată mişcare Punk n-am avut niciodată. Punkeri da, trupe nu prea.

Mie îmi plac Z.O.B. chiar dacă au luat-o pe linia americană, mai „pieptănată” şi radio friendly. N-a fost rău nici ce făceau băieţii din Ura De După Uşă, amestecul acela de Nirvana cu Thrash/Heavy Metal simplist, minimalist, dar direct şi eficient a fost poate cel mai Punk act de pe scena românească, dar ca multe alte proiecte bune de la începutul anilor ’90 şi UDDU – din varii motive – s-au dispersat şi au dispărut treptat din lumina reflectoarelor. Trupa activează din nou şi sper să aibă aceeaşi vână ca acum 20 de ani şi să se lege lucrurile pentru ei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VT3oSGuFubY]
Fireşte, proiecte interesante au fost şi poate Read more All The “Punk” Things Fest

Totul pentru PUNK, totul…

pentru victorie!

Am mai vorbit despre Punk şi n-am să mă repet, abordarea, concluzia mea este că avem de-a face cu o atitudine, ci mai puţin cu un stil explicit, închistat muzical.
Punk-ul a venit ca o contra-manifestaţia vis a vis de abordarea „pace, iubire şi flori” a generaţiei, mişcării Hippy, ideologic situându-se tot în stânga, dar având o abordare directă, chiar brutală.
Muzica chiar dacă are la bază acelaşi bătrân Rock’N’Roll, de-a lungul timpului artiştii au adăugat fiecare după plac şi inspiraţie elemente Rock, Metal, Raggae, New Wave, Folk, Pop sau Jazz, au apărut sub-genuri şi genuri noi de la Hardcore la Pop Punk, de la Crossover la Ska.
Spuneam că la origine a fost tot o mişcare de stânga, dar evident a apărut şi versiunea de dreapta denumită Oi (anii ’70, pioneri fiind britanicii The Business). Dar anii ’80 şi mai ales ’90 au estompat în mare măsură latura politică (şi de protest/manifest) al mişcării, globalizarea şi comercializarea (corporatizarea) n-a iertat nici Punk-ul şi ironic azi avem şi Pop Punk, roşul a fost diluat şi îndulcit, a devenit balon de săpun şi… roz.

Se spune că la 19 ani eşti socialist (de stângă), la 30 liberal (de dreapta) şi după 40 devii conservator… În anii ’80 când am descoperit The Sex Pistols, The Clash, The Exploited şi Dead Kennedys m-a cucerit spiritul protestatar, n-a contat ideologia, ba mai mult, combăteam stânga cu stânga, oarecum contra naturii. Şi contra naturii, logicii a fost şi regimul opresiv care interzicea acele materiale care în fapt militau pentru ideile de stânga şi contra Capitalismului…
Vă plictisesc? Read more Totul pentru PUNK, totul…

Vampire Weekend – Contra (2010)

Noua fiţă (muzicală sau mai bine spus de iPod) poartă numele de Vampire Weekend şi acest „Contra” a debutat în ianuarie pe prima poziţie din Billboard Hot 200. Toată presa de specialitate îi pupă pe unde apucă, adică această trupă şi acest disc are toate premisele proaste posibile…ha ha ha! 😛

Am descărcat albumul „Contra” tot înaintea fugii nu din ci în Egipt, am ascultat „din mers” 2-3 piese şi sincer, nu părea altceva decât o bâzâială plăcut-indiferentă. Tot Alin mi-a spus că asta e trupa „hot” a anului. Mă rog, a începutului de an. Dacă mă întrebaţi pe mine – bine, bine, ştiu că nu o faceţi! – rămân la OK Go – pe felia acasta so called Indie. Ştiu… sunt „io”… a punk. 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_XC2mqcMMGQ]

Albumul de debut, „Vampire Weekend” lansat în ianuarie 2008 a prins poziţia 42 în cele 100 de discurile ale deceniului la N.M.E. şi în general – cum spuneam – trupa are parte de presă dubios de pozitivă.
Înfiinţaţi la New York în 2006 de solistul Ezra Koenig, şi-au câştigat popularitatea via internet şi…blogging. Unora le iese şi cu spa-muire (ha ha ha! 😛 ), unii – ca mine – se chinuiesc degeaba orice ar face.
Muzica lor – spun ei – este influenţată atât de muzica populară africană cât şi de Pop-ul Vestic, e ceva în treaba asta, „africanismele” lor au un gust diluat de Ska, uneori sună ca un Happy Pop Punk amestecat cu rom de Jamaica şi stropit cu Raggae, miroase a iarbă roz, cer verde şi soare… violet. 😀
Ca să nu fiu complet contra ( 😛 ) aş spune că optimismul şi degajarea, abordarea solară sunt probabil cele mai bune lucruri la acest Vampire Weekend. Partea proastă – părerea mea – este că piesele lor sună ca muzica pentru emisiunile de copii. O fi cool, fi-meu de 2 ani şi 6 luni s-a zbenguit la prima piesă, da’ la a 2-a a lăsat-o baltă şi s-a întors la vizionat Minimax-ul. 😛 Deh, Vampire Weekend nu-s The Prodigy!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1e0u11rgd9Q]

Nu e nimic contra pe „Contra”. Este-n schimb aceeaşi veselie-băşcălie (?), aceeaşi lejeritate – bermude cu floricele şi coctail-uri multicolore în straturi sub un palmier pe plajă care „parfuma” şi traversa şi discul anterior. Nu-i nimic rău în a fi vesel, chiar dacă privim suspicios spre 2012, se întâmplă ce se întâmplă în Haiti şi criza – tot mai evident – nu se termină nici în 2010… Nu-i rău, nu, nu trebuie să fi nici neapărat nebun, dar pare uşor neadecvat, imatur… Pe de altă parte, sunt ticsit de înverşunare, dezastre, războaie şi negativism, Gigi contra este la fel de viril ca nenea Păcală şi la fel de „vero”.
Pare misiune imposibilă să disec discul piesă cu piesă: toate sună cam la fel, aproape merge să dai copy/paste la acelaşi text la fiecare titlu.
„Horchata”W.T.F.??! Ha ha ha! 😛 – este perfectă pentru o bâţâială pe plajă, ceva ca mult pomenitul meu mini concediu în Egipt în miez de iarnă. Adică unora le îngheaţă ţeava la calorifer la -20 de grade şi ţie ţi se rupe pe o plajă sub umbreluţă şi cu paiul în gură. 😀 „White Sky” pomeneşte parcă ceva de corporaţiile imorale, de arta modernă şi de alte bazaconii ce tot de limbajul secret al bebeluşilor mi-a amintit, adică băieţii nu pot fi luaţi prea-n serios şi tonul rămâne la fel de degajat. Şi uite aşa, ne întoarcem la vacanţă: „Holiday”. 😀 „California English”: „Contra Costa, Contra Mundum, contradict what I say, Living like the French Connection, but we’ll die in LA” – nu moare nimeni din asta. „Taxi Cab” este ceva mai lentă, reţinută, este un moment mai plăcut, la fel de insolit, copilăresc, dar place. 🙂 V-am spus „io” că nu-i nimic rău să fi vesel sau/şi nebun! 😛

„You stand this close to me,
Like the future was suppose to be,
In the eyes of the Grocery,
In the block uptown,

I remember,
Remember well,
But if I forgotten,
Could you tell”

De ce să fie viaţa ca o pradă ci nu ca o joacă? 🙂
„Run” – de ce nu Rhum?! Ha ha ha! – readuce tempo-urile medii, bâţâiala, trompeţica şi basul balansat, sunetele de clape de jucărie. Primul single de pe album, „Cousins” este mai ritmată, mai energică, mai (Pop) Punk – pentru standardele lor. „Giving Up the Gun” este iar pe reţeta mai simpatică a la „Taxi Cab”, ceva mai lentă, un fel de The Clash castrat… Ha ha ha! 😛 „Diplomat’s Son” ne mai serveşte o porţie de Raggae alungită mai bine de 6 minute. Am timp să mă gândesc de ce în 2007 piesa „Cape Cod Kwassa Kwassa” a băieţilor a fost cotată de revista Rolling Stone a 67 cea mai bună piesă din 100 a anului, cum de albumul de debut a urcat până pe poziţia 15 în UK Album Chart şi pe 17 în Billboard sau ce caută „A-Punk” pe locul 25 la Modern Rock Songs?
Pentru siguranţă îmi verific căştile şi setările de la placa de sunet. Totul pare în regulă, nu-mi rămâne decât să mă programez la un control la O.R.L.. O fi ceva ce nu aud eu şi au auzit toţi ceilalţi…
Şi pe nesimţite am ajuns şi la finalul cu „I Think Ur A Contra”, o piesă şi mai lentă, mai minimalistă, nu-i rău, dar nu e nici un „Straight to Hell” şi nici “Contra” ne e un “Combat Rock”…(hai că nu mă pot abţine!)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HQwm1v1R-qM]

„It ain’t Coca-Cola it’s rice” 😛 Nu mă mai miră nimic… Cu ce-mi pierd vremea şi cu ce vă trombonesc, incredibil! Este discul perfect pentru cei care gustă LOL-urile lu’ Morrison! Ha ha ha! 😛

Trebuia să scriu articolul pentru week-end, da’ dacă tot l-am scris în miez de noapte miercuri spre joi, mi-e lene să mă reorientez pe fugă şi să scriu repede altceva (ei, tot am scris şi altceva, bag mai târziu… 😉 ), să mai pasez subiectul două-trei zile. 🙂 Un Horchata vă rog! Fără orez, dar cu mult-mult rom! Sau trecem direct la… Sex On the Beach….Ha ha ha! 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9wHl9qRsMzw&feature=related]

OK Go – Of the Blue Colour of the Sky (2010)

OK Go – Of the Blue Colour of the Sky (2010)

OK Go – Of the Blue Colour of the Sky (2010) M-am „împiedicat” de acest „Of  the Blue Colour of the Sky” lansat pe 12 ianuarie pur întâmplător. La prima „atingere” mi-au amintit de The Cars (1976-1988) şi Fisher-Z (1979-1987), puteam să amintesc eventual de mult mai celebrii Duran Duran, dar probabil sunt eu relativ sărac pe felia aceasta de muzică. Vocea lui Damian Kulash uneori aminteşte şi de Prince şi chiar şi unele formule mai Funky-Pop amintesc de acesta, dar dincolo de paralelele inevitabile pe care chiar şi involuntari le facem, OK Go sunt chiar…ok. 🙂 – Redy to go?
Nu prea mi-am făcut temele legate de ei, tot ce ştiu este că s-au înfiinţat din 1998 şi mai au două albume:
”OK Go” (2002) şi „Oh No” (2005), pe care nu le-am auzit.
M-am întâlnit cu o piesă de-a lor pe Sountrack-ul Read more OK Go – Of the Blue Colour of the Sky (2010)

Green Day: 21 Century Breakdown

Sunt formaţii care reuşesc să se reinventeze miraculos. După succesul major al albumului „Dookie” şi al piesei „Basket Case” din 1994, vândut în peste 15 milioane de exemplare, băieţii din California însorită, încet-încet au intrat într-un corn de umbră şi multă lume a fost tentată să-i arunce în cutia formaţiilor cu un succes de o vară. La 10 ani distanţă, albumul „American Idiot” s-a instalat confortabil în fruntea tuturor clasamentelor muzicale, s-a vândut până-n prezent în peste 12 milioane de exemplare şi a câştigat numeroase premii printre care şi Grammy şi Brit Awardsul pentru cel mai bun album Rock în 2006.
Mulţi contestă „bărbăţia” muzicală a formaţiei, apartenenţa lor la curentul Punk Rock, s-au ales cu eticheta de Pop Punk, dar asta este o altă poveste! Paternitatea genului este revendicată şi atribuită unui şir lung de artişti, de la MC5, Stooges, The Dictators, New York Dolls până la The Who, Patti Smith, Captain Beefheart, The Velvet Underground sau Plastic Ono Band-ul lui… John Lennon. O poveste colorată ce merită o analiză separată.
Dar să revenim la Green Day! După succesul neaşteptat al albumului „American Idiot” a urmat un turneu mondial cu 150 de spectacole şi DVD-ul „Bullet in a Bible” scos pe 15 noiembrie 2005. Atât albumul, cât şi acest DVD au fost aspru criticate pentru presupusa atitudine anti-americană.
În urma uraganului Katrina, în scop caritabil pentru ajutorarea sinistraţilor, Green Day şi U2 scot pe piaţă în 2006 single-ul „The Saints Are Coming”, o prelucrare a piesei din 1978 al celor de la The Skids. În 2007 imprimă piesa lui John Lennon, „Working Class Hero” pentru discul „Instant Karma: The Amnesty International Campaign to Save Darfur”, un alt proiect umanitar.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bDWndjwEamQ]

2008 aduce albumul „Stop Drop And Roll!!!” lansat sub titulatura Foxboro Hot Tubs, un proiect despre care cu mult umor a comentat solistul Billie Joe Armstrong: „singura similaritate între Green Day şi Foxboro Hot Tubs este că sunt una şi aceeaşi formaţie.” Ha ha ha! 😛 Discul de doar 32 de minute este un material perfect Green Day cu multă lejeritate, melodios, dinamic şi cu mult gust de anii 70 cu o mare pregnanţă The Beatles.

21st_Century_Breakdown

Lansarea oficială a albumului „21 Century Breakdown” va avea loc pe data de 15 mai, dar din 7 mai a scăpat pe torrente versiunea completă a discului şi a fost cel mai descărcat material al zilei.
Noul album este produs de celebrul Butch Vig (Garbage), cel care a lucrat şi pe materiale ca „Nevermind”-ul celor de la Nirvana şi „Siamese Dream”-ul celor din Smashing Pumpkins. Discul este tot o poveste narativă ca şi anteriorul material şi prezintă viaţa unui cuplu, Christian şi Gloria, prin turbulenţele cotidiene ale timpurilor noastre. Structurat în trei acte, are o durată de 70 de minute.
După un scurt intro („Song of the Century”) urmează „calupul” de 6 piese al actului întâi: „Heroes and Cons”.
Din primele acorduri ale piesei „21 Century Breakdown” paralela The Who şi The Beatles pare inevitabilă. Structura aminteşte de „American Idiot” şi are toate componentele caracteristice formaţiei: melodicitate şi dinamism. Reţeta se aplică la tot materialul, dacă ţi-a plăcut „American Idiot”, o să-ţi placă şi acest disc.
Primul single, „Know Your Enemy” păstrează linia ca „¡Viva la Gloria!” după un intro melancolic-sentimental să revină în ritmul săltăreţ şi la melodicitatea Pop. „Before the Lobotomy” începe tot în surdină ca după circa un minut să explodeze într-un riff ce iar mi-a amintit de The Who. „Christian’s Inferno” porneşte filtrat foarte modern, ca să se transforme într-o piesă galopantă de Punk Rock. Finalul actului, „Last Night on Earth” este o baladă foarte John Lennon şi extrem de The Beatles.
Actul doi, „Charlatans and Saints”, conţine tot şase melodii, „East Jesus Nowhere” ne trezeşte din visare cu un riff sănătos, este un potenţial nou imn Green Day. „Peacemaker” mi-a amintit uşor de perioada „Nimrod/Warning” (1997-2000) şi de… Franz Liszt. „Last of the American Girls” revine în zona (Pop) Punk, ca „Murder City” să echilibreze uşor balanţa spre Punk Rock. „¿Viva la Gloria? (Little Girl)” este încă o perlă de cum combină Green Day ritmurile dansante cu melodia şi sunetul uşor retro totuşi are un suflu proaspăt.
Finalul de act, „Restless Heart Syndrome” iar aminteşte de The Beatles, de această dată linia George Harrison cu un final exploziv reaşezând tema într-o interpretare modernă.
Actul final, „Horseshoes and Handgrenades” conţine 5 piese şi începe energic cu „Horseshoes and Handgrenades” un Punk’N’Roll sănătos, ca la carte. „The Static Age” păstrează ritmul, ca „21 Guns” să reînvie spiritul The Beatles pentru încă 5 minute. „American Eulogy” poate fi considerat partea a doua la „American Idiot”, un imn aproape clasic Green Day: „I don’t wanna live in a modern world!” Finalul „See the Light” încheie discul în notă The Who cu amprenta dată de Billie Joe Amstrong, de altfel, compozitorul întregului material.
Am ascultat şi B-Side-ul „Lights Out” care este o piesă mult mai Punk Rock, mai directă şi mai brută decât piesele de pe album şi poate că momente din acestea şi cu sunetul acesta mai puţin cizelat încăpeau şi pe disc, dar una peste alta, „21 Century Breakdown” este un material OK, te scote dintr-o eventuală amorţeală şi chiar dacă Johnny Rotten şi mulţi fani Punk nu privesc cu ochi buni evoluţia celor de la Green Day, sincer, prefer astfel de produse în mainstreem, decât deşeurile produse pe bandă rulantă de tot felu’ de fufe ambalate drept dive şi toată grămada de băieţi cu dantură perfectă şi pieptănaţi cu cărare impecabilă de pe alea din spate sau de pe bloc… ha ha ha! 😛

Green Day site oficial
Green Day site (mai puţin) oficial
Green Day fan-club oficial
Green Day MySpace

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sNCFcDy94xc]

Discografie Green Day:

39/Smoothh (1990)
Kerplunk (1992)
Dookiee (1994)
Insomniac (1995)
Nimrod (1997)
Warning (2000)
American Idiot (2004)
21st Century Breakdown (2009)