Kiss – Animalize (1984)

Social Buttons by Linksku

Kiss officially appeared in public without makeup for the first time on a September 18, 1983 on MTV for the release of the band’s album “Lick It Up.” “Lick It Up” became Kiss’ first gold record in three years, but guitarist Vinnie Vincent who replaced Ace Frehley in 1982 did not get along with Gene Simmons and Paul Stanley, and left the band at the conclusion of the tour in March 1984. Vincent’s replacement was Mark St. John. Before joining Kiss, St. John (Mark Leslie Norton, February 7, 1956 – April 5, 2007) was a well known and respected teacher and guitarist for the Southern California cover band Front Page and after leaving Kiss, he formed a band called White Tiger.
“Animalize”, the 12th studio album by Kiss and the second album of the “unmasked” period, was the biggest-selling Kiss album since 1977’s “Alive II” and it was certified platinum only in four months.
When asked what “Animalize” meant, Stanley said that people were starting to become more like computers – and that “making music by pressing buttons” was no fun. Read more Kiss – Animalize (1984)

Panzer Princess – Get Off My Back (2011)

Social Buttons by Linksku

Sleazy, ripped off from two decades ago, the Swedish Panzer Princess brings back the sparkling of glam metal just like it was yesterday. In June I had Michael Monroe of the Finnish Hanoi Rocks brand new album “Sensory Overdrive”, and the spirit of Hanoi Rocks, L.A. Guns, Mötley Crüe, Vain, Vixen, Faster Pussycat, Dogs Damoúr, and all the other sometimes called “hair-metal” bands of the 80s is all over on this “Get Off My Back”. And well, “Get Off My Back” and it’s 12 tracks are not just a fine time-capsule, but this dirty rock’n’roll sounds quite fresh and while nowadays everybody follows exclusively trendy patterns, it’s quite a rock’n’roll suicide. Read more Panzer Princess – Get Off My Back (2011)

Black Veil Brides – Set the World on Fire (2011)

Social Buttons by Linksku

Their video for the song “Knives and Pens” has gained over 26,000,000 views over YouTube, so, the group’s debut album “We Stitch These Wounds” released in 2010 and sold nearly 10,000 copies in its first week, ranking at #36 on the Billboard Top 200 chart, and #1 on the Billboard Independent chart. Having the look of the 80s Motley Crue and the sound of some emo/post-hardcore band, Black Veil Brides merging dark and heavy themes, balancing smoothly between the traditional heavy sound and the modern, grungy approach. Andy Biersack have powerful voice, he singing strong and catchy choruses, while the band delivering pretty intense metal support. The new set consist of 11 songs, shows a stronger and more determined, perhaps more mature band, somehow it’s quite a fracture between their look and their music. Read more Black Veil Brides – Set the World on Fire (2011)

Vince Neil – Tattoos & Tequila (2010)

Social Buttons by Linksku

Înapoi în California, pe plajă, la anii 80, la fixativul de păr și frezele tapate, la pantaloni tip ștrampi, maieuri plasă, tatuaje și… tequila. I se spunea Hair Metal și Glam Metal, Party Rock și Motley Crue în anii 80 șoca America cu „Shout at the Devil” (1983) la fel cum a zguduit-o Manson cu „Antichrist Superstar” la mijlocul anilor 90.
Vince are 49 de ani și continuă să se comporte ca la 20 când a intrat în Motley Crue.
Eu din anii 80 îmi amintesc cartela de pâine, coada la lapte, sticla de jumătate de ulei primită tot pe cartelă o dată pe lună, borcanele de ghiveci întinse pe toate rafturile din Alimentară, Bitter-ul de Sibiu, vinul spumant și invenția numită „Vinișor”, cârciumile care stingeau lumina înainte să se facă 10, n-aveam Cola, ci Cico, plaja din Costinești nu avea aerul de la Redondo Beach, dar cu puțin noroc mai găseam la Alimentară Vin Ars (zis coniac) și chiar dacă fetele de atunci n-aveau dezinvoltura de acum, din fericire nici fițele, mai scăpam o mână sub tricou și uneori reușeam chiar mai mult…
Un concert era un eveniment și ne bucuram când Iris mai scăpa un AC/DC, Holograf un Van Halen sau Bon Jovi… Dar e bine, măcar nu sufăr de nostalgie! 😆
Și încet-încet e ca faza cu Woodstockul, cei care susțin că mai țin minte ceva, nici nu erau născuți atunci! 😆

În anii 80 preferam Read more Vince Neil – Tattoos & Tequila (2010)

Rob Zombie – Hellbilly Deluxe 2 (2010)

Social Buttons by Linksku

Mai exact: „Hellbilly Deluxe 2: Noble Jackals, Penny Dreadfuls and the Systematic Dehumanization of Cool”. 😀
Îmi este imposibil de estimat cât este de aşteptat – sau nu – noul material semnat Rob Zombie în România. Ce ştiu este că-n 1995 albumul „Astro Creep” mi-a cam smuls capul şi dacă ar fi să fac un top cu piesele care m-au marcat vreodată, „More Human Than Human” cu siguranţă ar avea un loc de cinste printre acestea.

Gaşca din New York s-a înfiinţat în 1985 iar numele a fost ales după filmul cu Béla Lugosi din 1932.
Din formula originală făceau parte pe lângă Rob (Robert Bartleh Cummings) Sean Yseult – bass, Ena Kostabi – chitară şi bateristul Peter Landau. Un „detaliu” oarecum important: Rob este fratele lu’ Michael David Cummings aka Spider One, solistul formaţiei Powerman 5000. În această formulă imprimă în octombrie al aceluiaş an un prim E.P. „Gods on Voodoo Moon” editat de propria lor casă de discuri Silent Explosion într-o ediţie de 300 de exemplare din care s-au vândut doar 100, restul discurilor aflându-se şi la ora actuală în posesia mebrilor…
Cele 6 piese sunt un Punk, Post-Punk cu influenţe (Heavy) Metal, este un material interesant, din păcate calitatea imprimării este îngrozitoare.
Lucrurile nu se schimbă radical nici cu al 2-lea E.P. scos un an mai târziu: „Pig Heaven” şi 2 piese noi. Începe caruselul schimbărilor de componenţă, pleacă Kosabi şi-n locul lui vine Tim Jeffs iar în locul lui Landau este cooptat Ivan de Prume. Datorită apariţiilor live, creşte însă popularitatea trupei, acest E.P. s-a vândut deja în 1000 de exemplare.
În preambulul albumului „Soul-Crusher” din 1987 mai este lansat un E.P. „Psycho-Head Blowout” ce deja prefaţează oarecum stilul şi sound-ul trupei, muzica are note eclectice, amestecul de Punk şi Metal are şi accente Psihedelice, o nebunie sonoră ce pare să se închege tot mai convingător. Pleacă Tom Guay, vine John Ricci. De notat, Rob renunţă la pseudonimul Rob „Dirt” Straker şi optează pentru Rob Zombie.
Carolin Records simt potenţialul formaţiei, practic preia trupa tot cu propriul label Silent Exposion, sunt re-editate materialele vechi iar trupa este promovată mai intens, concertează şi-n afara ariei locale.
Cu o popularitate-n simţitoare creştere este lansat în 1989 albumul „Make Them Die Slowly”. Sunetul trupei devine mai Heavy, din păcate fondurile modeste nu au asigurat o producţie mult mai performantă, nici acest album nu sună bine însă chiar şi aşa, se simte evoluţia trupei, cele 7 piese au mai multă coerenţă, haosul sonor se aşază şi prinde contur tot mai clar stilul formaţiei.
John Ricci este nevoit să se retragă din cauze medicale, în locul lui vine Jay Yuenger şi este scos E.P.-ul „God Of Thunder”, disc ce marchează definitiv direcţia trupei, abordarea şi sunetul aparte.

După prelungi tatonări în 1992 trupa finalmente semnează pentru Geffen şi cu albumul „La Sexorcisto – Devil Music Vol. 1” practic îşi fac intrarea exploziv în mainstream.
Pleacă şi Ivan de Prume, este înlocuit cu Phil Buerstatte. MTV-ul îmbrăţişează clipul „Thunder Kiss ’65”, dar probabil imboldul major îl primesc prin apariţia în show-ul Beavis and Butt-head şi comentariile favorite ale celor două personaje de desen animat la adresa lor… 😀 Astfel în nici un an albumul este certificat ca Aur şi între timp a obţinut deja dublă certificare Platină.
Stilul trupei se cristalizează, introduc groove-uri nespecifice ariei Metal, împrumutate din zona Techno şi Dance, însă sound-ul trupei rămâne Heavy şi axat pe riff-urile grase, vocea gravă al lui Rob, dar şi pe sample-urile introduse mai ales cu fragmente sonore din diferite filme de categoria B, o marcă de referinţă a formaţiei.

Următorul „disponibilizat” este Buerstatte, în locul lui este adus John Tempesta (ex-Exodus şi Testament) pentru imprimarea amintitului album „Astro Creep: 2000” din 1995. Din păcate se înfundă şi relaţia (amoroasă) dintre Rob şi Sean Yseult şi asta practic marchează şi finalul formaţiei aflată în plină ascensiune şi glorie.
Casa de discuri mai stoarce ceva bani din brand, este scos un album cu remixuri în 1996 „Super Sexy Swingin’ Sounds”.

Cariera solo a plecat de la piesa „Hands of Death (Burn Baby Burn)”, o colaborare cu Alice Cooper pentru CD-ul „Songs in the Key of X” – coloană sonoră a filmului X-Files – piesă care primeşte în acelaşi an 1996 o nominalizare Grammy pentru „Best Metal Performance”, dar este şi anul în care Rob îşi schimbă şi numele oficial din acte-n Rob Zombie. 😛
Anul următor scoate încă o piesă – „The Great American Nightmare”, tot pentru un film: Private Parts – Howard Stern.
Oficial trupa White Zombie este desfiinţată cu lansarea primului album solo Rob Zombie din 1998: „Hellbilly Deluxe”.

În noua gaşcă din jurul lui Rob sunt numai nume grele: John Tempesta la tobe, chitaristul Mike Riggs (ex- Skrew) şi basistul Rob „Blasko” Nicholson (ex-Cryptic Slaughter, Killing Spree, Drown, Prong, Danzig).
13 piese ce continuă linia trasată de White Zombie, un material incisiv, parcă mai Heavy, dar şi cu mai multă infuzie modernă şi elemente Industrial şi foarte-foarte bine primit de public şi critică în egală măsură.
„American Made Music to Strip By” apare la un an după şi este varianta remix al predecesorului disc.

Albumul numărul doi, „The Sinister Urge” apare în 2001 şi titlul vine din nou din lumea filmului: „The Sinister Urge” din 1961 al lui Edward D. Wood. Rămân sonorităţile grave, soundul Heavy, dar albumul aliniază şi multe experimente sonore, apar şi suflători şi alte „ciudăţenii” ce dau viaţă discului.
Merită măcar pomeniţi şi cei doi invitaţi de marcă de pe album. În piesa „Iron Head” cântă şi Ozzy Osbourne iar în „Dead Girl Superstar” Kerry King din Slayer are un solo.

În 2003 este lansat un Best Of „Past, Present & Future” care conform titlului conţine atât piese White Zombie cât şi Rob Zombie, 2 cover-uri (The Commodores – “Brick House” şi The Ramones – “Blitzkrieg Bop”), dar şi 2 piese noi: „House of 1000 Corpses” şi „The Devil’s Rejects”.
Părăsesc trupa Mike Riggs – lasă chitara pentru microfon – şi John Tempesta ca împreună cu chitariştii Mike Tempesta (din Powerman 5000) şi Skyla Talon şi la bas cu Clay Campbell să formeze trupa cu nume inspirat de o piesă Rob Zombie şi cu sound şi stil asemănător acestei formaţii: Scum of the Earth. Până-n prezent trupa a lansat două albume: „Blah…Blah…Blah…Love Songs for the New Millennium” (2004) şi „Sleaze Freak” (2008) şi din membrii fondatori singurul supravieţuitor este Mike Riggs.

În 2005 intră-n scenă genialul John 5 tocmai expulzat de capriciosul Marilyn Manson şi fostul baterist al lui Alice Cooper: Tommy Clufetos.
„Educated Horse” este lansat pe 28 martie 2006 şi setul de 11 piese noi sunt probabil cel mai complex şi cel mai reuşit produs Rob Zombie până la aceea dată. 9 din cele 11 piese au fost compuse de trio-ul Rob Zombie, John 5 şi Scott Humphrey – vechi aliat al lui Rob, dar cunoscut inginer de sunet şi producător prin colaborările cu: The Cult, Dwight Yoakam, Mötley Crüe, Tommy Lee, Nine Inch Nails, Fuel, Panic Channel, Powerman 5000, Tim Skold, etc iar celelalte două de Rob şi Scott Humphrey.

Discul beneficiază de sonorităţi noi – John 5 introduce şi chitara acustică pe lângă alte experimente sonore, Rob cântă mai puţin dur, are o abordare mai orientată spre melodii, groove-urile sunt mai incisive, este un album extrem de complex şi bine echilibrat, aşezat, de la sonorităţile Heavy la abordările mai Glam/Goth, Rob Zombie împreună cu trupa sa reuşesc să închege un material de excepţie.

Dincolo de muzică, Rob Zombie în paralel lucrează şi la o serie de filme ca scenarist, regizor sau producător: House of 1000 Corpses, The Devil’s Rejects, remake-ul din 2007 al legendarului Halloween şi The Haunted World of El Superbeasto.

Şi revin la fraza de la care am pornit, nu ştiu cât de aşteptat este noul disc Rob Zombie la noi, dar dincolo de ocean şi în lumea (bună) a metaliştilor europeni, „Hellbilly Deluxe 2” este unul din cele mai aşteptate discuri ale anului.
După o colaborare de 18 ani cu Geffen, acesta este primul disc ce urmează să fie lansat de Roadrunner Records pe data de 2 februarie şi cele 11 piese noi cu siguranţă nu vor dezamăgii fanii formaţiei. Primul şi poate şi ultimul: Rob consideră că era CD-urilor s-a terminat şi planifică pe viitor realizarea materialelor doar în format digital pentru descărcare de pe internet.

Vechiul tovarăş, basistu Rob „Blasko” Nicholson s-a mutat la Ozzy înlocuind-ul pe Jason Newsted şi-n Rob Zombie a venit Matt „Piggy D.” Montgomery cunoscut anterior ca fiind chitarist în Wednesday 13. În rest a rămas formula funcţională Rob Zombie, John 5 şi Tommy Clufetos.

“Jesus Frankenstein” poate fi – şi într-o mare măsură chiar este – noul Antichrist Superstar pe care mulţi fani încă-l mai aşteaptă de la Marilyn Manson. Este un imn zgomotos cu un intro presărat cu sunete horror, o lume tensionată, diformă, dar la îndemâna lui Rob Zombie. Chitara lui John 5 sună ba dubios, ba incisiv în funcţie de moment şi necesităţi, tobele bubuie, covorul de samplere şi clape aduc culorile misterioase iar refrenul „Heil, all Heil, Jesus Frankenstein” este total Manson, dar îl prinde (şi) pe Rob.
“Sick Bubble-Gum” are un groove, un puls clasic Zombie, sunetul modern, gros sfâşie, abordarea mai melodică din ultima vreme a lui Rob Zombie şi un refren extrem de nimerit menţin ritmul susţinut al albumului, ideea că „Educated Horse” o să fie un disc greu de echivalat şi cu atât mai dificil de depăşit, dispare treptat. E cum  spune Rob: “Rock Motherfucker! Rock Motherfucker!”
“What?” pleacă tot de la un riff uşchit stors din chitară de John 5, piesa se transformă într-un Rock and Roll transpus într-un Metal filtrat prin Glam şi Gothic, sonorităţile moderne o transformă într-un fel de „ciudat” dansator, respectiv dansant. Rockabilly Hellbilly. Perfect!
“Mars Needs Women” este şi nu o surpriză. John 5 continuă experimentele cu chitara acustică, intro-ul piesei este un experiment extrem de colorat, urmarea o altă monstruozitate construită din sunete şi zgomote minimaliste, dar incisive şi antrenante. Groove-ul dansant este de mult o marcă a sound-ului Zombie şi nimeni nu reuşeşte ca ei să amestece în asta riff-urile zgomotoase cu atâta abilitate.
“Werewolf, Baby” are un iz Southern, însă balansează între momentele Heavy şi pasajele uşor electronice, are ceva din lecţia învăţată de la Alice Cooper, dar şi din Manson-ul din era „Portrait of An American Family”.
“Virgin Witch” readuce tonul mai sumbru, trezeşte amintiri Black Sabbath, este Heavy şi modern în acelaşi timp, ritmul este apăsat, John 5 încă o dată sclipitor, solo-ul din final genial.
“Death and Destiny Inside the Dream Factory” bubuie zgomotos, sonorităţile Industrial se suprapun perfect cu groove-ul antrenant, refrenul rupe, piesa are simplitatea unui Rock and Roll, dar o fac impecabil.
“Burn” are un ritm balansat, incizia Rock/Metal se îmbină perfect cu notele mai colorate, piesa are puls.
“Cease to Exist” combină momentele acustice cu experimentele contorsionate, are un aer ciudat, colorat, este un experiment modern, foarte interesant, le-a reuşit şi asta.
“Werewolf Women of the SS” saltă puţin ritmul, refrenul este impecabil, tonurile moderne au puls viu, piesa ritm, este Rock, dai din cap ca la comandă!
“The Man Who Laughs” beneficiază de un intro în note simfonice, apoi se transformă treptat într-o piesă Rock, este o compoziţie complexă – are aproape 10 minute, cu un solo de tobe şi percuţii consistent şi surprinzător la mijlocul piesei.

„Hellbilly Deluxe 2” impune o ştachetă extrem de ridicată chiar în debut de an, nu doar artiştilor din zona imediat învecinată  – Manson şi Raznor care ambii au promis materiale noi pentru 2010, dar şi pentru noul Fear Factory, Filter, etc -, dar în general trupelor de Metal (modern). Dacă Manson este prea autoritar – şi egocentric – şi n-a reuşit să profite de creativitatea lui John 5, Rob Zombie o face din plin şi acest “Hellbilly Deluxe 2” este un disc colorat, incisiv, poate să ajungă cu uşurinţă de referinţă. Rob a colectat de la Black Sabbath, Alice Cooper, Danzing, şi Marilyn Manson tot ce era de adunat, le-a modelat şi le-a reaşezat după chipul şi asemănarea sa. Rezultatul este un Rob Zombie… viu. 😀
Rob Zombie a livrat un disc impecabil, cursiv şi dinamic, experimental, dar plin de nerv, 11 piese şi nicio umplutură, un album care concurează cu şanse reale ca favorit al noului an.
Super surpriză, super disc. Pe bune!

Halford, Tim Owens, Steel Panther = Heavy Metal

Social Buttons by Linksku

Cu siguranţă am mai tot povestit despre asta: mama mea avea o colecţie impresionantă de discuri (vinyl). Avea o cunoştinţă din Ungaria care avea un amic, sunetist al formaţiei Omega şi pe această filieră îi parveneau o grămadă de discuri. Astfel, când aveam 10 ani, avem în raft Motorhead, Judas Priest, Girlschool, Tygers of Pan Tang pe lângă multă muzică clasică şi discurile celor din The Beatles, Rolling Stones, Led Zeppelin, Deep Purple, David Bowie sau Black Sabbath şi evident, trupele de Rock ungureşti şi…erau o grămadă şi de calitate: Omega, LGT, Beatrice, Piramis, P Mobil, Karthago, P. Box, Edda, Koral, etc. Cu alte cuvinte, faţă de mulţi alţii – mai ales în aceea epocă, dar nu numai – am cam furat startul… ha ha ha! 😛

Îmi plăcea la 16 ani „Ace of Spades”, „British Steel” şi „Screaming for Vengeance”, apoi am dat de Maiden, Venom şi în final de Metallica, Kreator şi Slayer şi de toate celelalte nebunii… 🙂

Halford – III Winter Songs

Halford este întruchiparea Heavy Metal-ului, The Metal God, stilul lui, abordarea, atitudinea, şi-a pus amprenta pe generaţii de muzicieni.
Maşinăria Priest a funcţionat impecabil până în 1991, atunci, după o carieră de mai bine de 20 de ani şi un album extrem de intens şi modern, „Painkiller”, Halford a anunţat că părăseşte trupa.
Aşa s-a născut proiectul Fight şi în 1993 genialul album „War of Words”, un disc influenţat masiv de Pantera, dar cu rădăcini tradiţionale, o îmbinare perfectă de clasic şi modern.
A mai urmat un EP (Mutations) şi un album mai slab în 1994, „A Small Deadly Space”.
Halford a stârnit mai multe valuri cu anunţul său din ’92 că este homosexual. Părea finalul unei legende, dărâmarea unui mit.
În ’97 lansează un disc Industrial sub titulatura 2wo, „Voyeurs” fiind un disc interesant, dar deloc apreciat de fanii conservatori.
Din 2000 revine la Heavy Metal şi îşi foloseşte numele ca titulatură: Halford. Apare albumul „Resurrection”, în 2001 „Live Insurrection” şi în 2002 „Crucible”.
În 2003 se petrece mult vehiculata revenire la Judas Priest şi în 2005 este lansat „Angel of Retribution” şi în 2008 albumul conceptual, „Nostradamus”, ambele o întoarcere de la un Metal mai modern, mai incisiv, la rădăcinile tradiţionale.
Mereu a existat o rivalitate acerbă între (fanii) Maiden şi Priest. Dacă la Maiden Steve Harris a aplicat reţeta AC/DC şi n-a schimbat reţeta câştigătoare, Priest mereu s-au renăscut, s-au re-inventat şi au inventat. „British Steel” a fost un pas enorm faţă de „Killing Machine”, „Painkiller” a fost un alt salt uriaş vis a vis de „Ram It Down” şi cu Fight, Halford a mers în aceeaşi direcţie cum şi „Jugulator” cu Tim Owens a fost un disc modern. Revenirea lui Halford a întors din acest drum trupa – spre deliciul majorităţii fanilor – dar pe mine nici „Angel of Retribution”, dar mai ales „Nostradamus” nu m-au convins, mai mult, acest ultim produs chiar m-a dezamăgit profund.
În acest context un nou disc Halford, al 3-lea album, lansat în noiembrie 2009, suna tentant.

„Winter Songs” ne menţine în atmosfera de sărbători, are parfum de Crăciun.
Din cele 10 piese aliniate, 5 sunt semnate Halford/Roy Z, 5 sunt piese tradiţionale de Crăciun, reorchestrate în tonuri Heavy Metal de cei doi.
Discul porneşte în forţă cu „Get Into the Spirit”,  o piesă dinamică în buna tradiţie Judas Priest. Sunt şi momente mai bune şi sunt faze mai fade, este interesant să auzi piese tradiţionale (colinde) în interpretare Heavy Metal, ideea nu este chiar inedită, au făcut-o cu multă vână şi Twisted Sister acum câţiva ani.
„Winter Song” este o baladă chiar agreabilă, uşor în afara zonei Heavy Metal al albumului, orchestrată mai modern; tot baladă, piesă lirică este şi „Light of the World”; „Christmas For Everyone” este veselă şi se pretează atmosferei ca şi „I Don’t Care If It’s Christmas Night”, cu un oarecare ton, abordare Rock’N’Roll. Mai puţin convingătoare sunt colindele Metalizate, mi-a plăcut „Come All Ye Faithful”.

Tim „Ripper” Owens – Play My Game

Tim „Ripper” Owens este norocosul ghinionist.
Dintr-un tribut-band (British Steel) a ajuns peste noapte frontman în formaţia favorită. Povestea a inspirat filmul „Rock Star”, film de care cei din Priest după revenirea lui Halford s-au dezis, cei care au văzut pelicula cred că înţeleg şi de ce… ha ha ha! 😛
Mie mi-a plăcut vocea lui Tim şi nici cele 2 albume, „Jugulator” şi „Demolition” nu-mi displac. Cu tot respectul pentru Halford, revenirea lui şi întoarcerea la sunetul anilor ’80, mie nu-mi trezeşte nici măcar nostalgii, chiar dacă satisface marea masă de fani.
Tim n-a şomat după expulzarea amiabilă din 2003, Matt Barlow solistul formaţiei Iced Earth alături de care au fost în turneu Priest, şi-a părăsit trupa şi Tim – încă o dată – a fost ales înlocuitor. Însă după 4 albume alături de noua s-a trupă, Matt Barlow s-a răzgândit şi… a revenit, Tim fiind trimis – din nou – pe tuşă.
În 2008 Tim se alătură trupei lui Yngwie Malmsteen, Rising Force şi-l înlocuieşte – temporal, ha ha ha! 😛  – pe Doogie White pe albumul „Perpetual Flame”.
În paralel, în 2006 a scos şi cu fostul său coleg din Winter’s Bane, Dennis Hayes un album sub titulatura Beyond Fear şi anul acesta (2 februarie 2010) o să fie lansat şi albumul noului său proiect Charred Walls of the Damned.

Până atunci, avem acest album „Play My Game”, lansat sub numele său în mai 2009 şi având un şir lung şi impresionant de invitaţi, practic fiecare piesă fiind imprimată într-o altă formulă. Îi avem la chitară pe: Bob Kulick, Craig Goldy, Jeff Loomis, Steve Stevens, Carlos Cavazo, Bruce Kulick, Doug Aldrich, Michael Wilton, Neil Zaza, etc; la bas pe: Rudy Sarzo, James Lomenzo, Billy Sheehan, David Ellefson, Tony Franklin, Marco Mendoza, etc şi la tobe pe: Simon Wright, Brett Chassen, Ray Luzier, Bobby Jarzombek şi Vinny Appice.
Cele 12 piese sunt un Heavy Metal tradiţional, cu un sunet gros, modern, într-un tempo mediu – parcă puţin prea lent, prea convenţional, mai multă incisivitate, culoare, formule mai complexe pe alocuri ar fi dat mai multă vână materialului destul de sumbru. Vocea lui Tim se menţine sub influenţa lui Halford, are un ton mai grav, dar aruncă-n „bătălie” şi urcările, ţipetele de marcă.
Pentru fanii genului, este un material obligatoriu, mie mi-au plăcut: „The Cover Up” (încăpea lejer pe oricare album Judas Priest), „The World Is Blind” are armonii şi atmosferă interesantă, tot în notă Priest,  „It is Me”  şi „No Good Goodbyes” amintesc de primul album Fight, „Pay My Game” este mai modern, în tonuri Pantera, abordarea aceasta îi vine ca mănuşa lui Tim şi „The Shadows Are Alive” cu schimbările de ton şi atmosferă, aproape încă un clasic Priest.
N-are energia şi dinamica unui „War of Words”, dar este un material Heavy, absolut corect şi de ascultat, dacă v-a dezamăgit abordarea stil operă de pe „Nostradamus”, acest material e mai Priest decât originalul.

Steel Panther – Feel the Steel

Am lăsat la urmă cuartetul acesta American, dar înainte să povestim despre ei, merită citite versurile piesei care deschide noul lor material:

„Fuck the Goo Goo Dolls, they can suck my balls
They look like the dogs that hang out at the mall

Eminem can suck it, so can Dr. Dre
They can suck each other just because they’re gay
They can suck a dick, they can lick a sack
Everybody shout, “Heavy metal’s back!”

Death to all but metal!

Death to Papa Roach, Blink 182
All those fucking pussies sounds like doggy-doo
Wearing baggy pants, spiking up their hair
They’re not worth the crust on my underwear

Where is Def Leppard? Where is Mötley Crüe?
Why do all my lyrics sound like Dr. Seuss?

Death to all but metal!

Kills those fucking fuckheads who programme MTV
They can suck my ass with all the record companies

Death to Britney Spears, kill the little slut
Kill Madonna too and then fuck her in the butt
Fuck Mariah Carey, death to Sheryl Crowe
They can kiss each other on the camel toe
50 Cent’s a fag, so is Kanye West
Shooting hot sperm on each others’ chest

Death to all but metal!”

Ha ha ha! 😛
Ăştia sunt Pink Pantera, pardon! Steel Panther. Acum, de exemplu, – mie îmi place Papa Roach, iar Def Leppard au mult prea puţine momente bune, dar asta-i altă poveste! -, dar ca idee, înţeleg şi care-i mesajul şi în linii mari au dreptate: cam multe fufe umflate cu pompa de industria muzicală şi cam prea multe trupe scoase din sertarele birourilor caselor de discuri, ce să mai zicem de rapperii de indigo şi la indigo? Jur că n-am nimic cu negrii cum nu sunt nici misogin, dar cum „emanciparea” femeii le-a adus doar „dreptul la plasă”, aşa şi eliberarea negrilor de sub sclavagism – absolut justificată, nimic de zis! – în final a condus la extrema cealaltă: parcă au devenit obligatorii… ha ha ha! 😛
Gaşca s-a înfiinţat în anul 2000, au devenit repede celebrii pentru versurile amuzante, parodiile pe care le produc turnate într-un Heavy/Glam Metal tradiţional american.
Solistul trupei, Ralph Saenz – foloseşte numele de scenă „Michael Diamond” şi „Michael Starr”, dar a mai folosit şi nume ca „Metal Shop”, „Metal Skool” şi „David Lee Ralph” – a cântat în trupa tribut-Van Halen, Atomic Punk, a trecut prin trupe ca L.A. Guns, 7% Solution, First Cause, Longgone şi Nightfall şi – ca să leg poveştile de astăzi – a jucat un rol secundar şi în amintitul film „Rock Star”. Chitaristul Russ Parrish – nume de scenă Satchel – cântă şi în trupa lui Paul Gilbert, Electric Fence şi cu bateristul Darren Leader mai au o trupă: The Thornbirds, trupă din care mai face parte chitaristul Jeff Duncan cunoscut din trupe ca: Odin, Armoured Saint şi DC4. La bas îl avem pe Travis Haley – nume de scenă Lexxi Foxxx – şi la tobe, amintitul Darren Leader – aka Stix Zadinia.
Primul album, „Hole Patrol” apare în 2003, actualul material, al 2-lea, „Feel the Steel” a fost lansat în iunie 2009 şi – încă o mică legătură – ca şi discul lui Tim Owens, beneficiază şi de aportul unor invitaţi de marcă: Ian Scott, Allison Robertson, Justin Hawkins, M. Shadows, Rene Ruston, Michael Lord, etc.
Dacă e să descriu, muzica, stilul celor din Steel Panther aş amintii în primul rând două formaţii: Skid Row şi Jakyl. Mai ales vocea lui Ralph aminteşte de multe ori de Jesse James Dupree. Atuul major al formaţiei este că sună foarte bine şi cântă foarte bine, chiar dacă de multe ori parodiază.
Astfel, fiecare din cele 12 piese de pe noul material aminteşte de câte ceva, de câte o trupă: „Death to All But Metal” e un Heavy Metal incisiv cu amprentă Anthrax de la începuturi, „Comunity Property” aminteşte de balade acustice gen Mr. Big, Extreme; „Fat Girl (Thar She Blows)” trezeşte amintiri Whitesnake; „Eatin’ Ain’t Cheatin'” este perfect Motley Crue sau „Party All Day (Fuck All Night)” este Bon Jovi pe faţă.
Mi-a mai plăcut „Turn Out the Lights” şi „Girl From Oklahoma”, dar tot albumul este delectant, dacă îţi plac trupe ca Saigon Kick, Motley Crue, Van Halen/David Lee Roth, şi în general Heavy Metal-ul cu amprentă americană, discul este chiar un deliciu.

„I would give you the stars in the sky
But they’re too far away
If you were a hooker, you’d know
I’d be happy to pay
If suddenly you were a guy
I’d be suddenly gay

‘Cause my heart belongs to you
My love is pure and true
My heart belongs to you
But my cock is community property

You’re the only girl that I like to screw
When I’m not on the road
When I come home, my dinner’s made
And the front lawn is mowed
I’ll kiss your mouth
Even after you swallow my load

‘Cause my heart belongs to you
There ain’t nothing that I wouldn’t do, for you
My heart belongs to you
But my cock is community property

I wanna make it clear
So you retain it
My dick’s a free spirit
And you can’t restrain it
No, you just can’t chain it down

I love you so much it hurts
From my head to my feet
I think of you and I can’t
Help but fondle my meat
I see your face every time
That I go out and cheat

‘Cause my heart belongs to you
There ain’t nothing that I wouldn’t do
My heart belongs to you
But my dong is community property
Yeah, yeah, yeah…”

Ha ha ha! 😛 My love is pure and true… La Mulţi Ani încă o dată şi… Keep On Rockin’ in a Free World!