După un august cam palid, deh, perioadă de concedii, nu multe trupe se omoară cu lansatul noilor materiale în sezonul „mort”, septembrie debutează-n forţă, în doar câteva zile am acumulat un mic morman de discuri de ronţăit cu urechea. De fapt cantitatea n-a fost chiar o problemă nici luna anterioară, conţinutul produselor este tot mai îndoielnică. Muzica – indiferent de gen, etichetă – a devenit parcă complet tipizată, majoritatea lor sunt produse de serie, ci nu creaţii. Artiştii/producătorii livrează marfă pentru un public ţintă bine determinat şi îi servesc parcă o marfă alcătuită după criterii extrem de precise, standardizate. Societatea de consum n-ar fi posibilă, funcţională, fără consumatori şi „omul nou” pare să fie consumatorul cuminte, docil, care înghite fără rezerve ce i se dă. Cu linguriţa. Sau televizorul. Mă tot gândesc dacă cei care ne îndobitocesc sistematic sunt responsabili sau vina este a noastră că ne lăsăm îndobitociţi şi inevitabil dacă ne lăsăm îndobitociţi clar avem potenţial (mare) de dobitoci fiindcă altfel nu s-ar putea. Este un gen de dilemă ou-găină la care răspuns cert probabil nici nu există. Muzica a devenit un accesoriu ca poşeta, cureaua sau tenişii de fiţe, blugii de firmă. Muzica este un component secundar la iPod, la telefonu’ cu internet wierless şi mp3 player, iPod-ul şi telefonul cât mai şmecher fiind accesorii vestimentare al acestui prototip de „om nou”. Contează mai puţin ce bâzâie-n urechi, contează că ai căşti. Şi ajută şi la alienare, te izolează de restul lumii. O lume tot mai gri cu oameni – rotiţe – gri. „Muzica” e tot mai mult doar un „white noise” ce acoperă celelalte zgomote.
Mulţi afirmă că le place, ba chiar iubesc muzica, dar „uită” că dragostea necesită implicare şi în fapt ei nu se implică nici cum în muzică, ci doar o… consumă.
Limonadă şi… sirop.

The Atomica Project este Read more The Atomica Project – The Non Affair (2010) ›