Between the Buried and Me

Mereu mi-au plăcut oamenii care au curaj să experimenteze, nu ţin cont de bariere, reguli, au creativitate şi nu se limitează la a urma căile bătute, la a se încadra în cutiuţele bine definitivate, aranjate şi puse-n sertăraşe cu eticheta lipită-n frunte.
Probabil unul din cele mai relevante – şi greu de digerat – exemple este Mr. Bungle-ul lui Mike Patton şi – zilele acestea – am descoperit o altă gaşcă americană, aceşti Between the Buried and Me care abordează de la Metal la Jazz cam orice gen şi reuşesc să le combine organic, fluent, au nerv şi culoare, dincolo de tehnica indiscutabilă au idei şi strălucire.

Nu sunt nici Between the Buried and Me o „gustare” lejeră, cum nici noul album, „The Great Misdirect” nu este uşor de mestecat, digerat. Pentru necunoscători recomand împrietenirea cu trupa prin albumul „The Anatomy of” scos în 2006, un material ce aliniază 14 prelucrări. Lista este colorată, de la „Blackened” (Metallica) sau „Territory” (Sepultura) la „Little 15” (Depeche Mode), piese clasice ca „Bicycle Race” (Queen), „Us And Them” (Pink Floyd) sau „Three of a Perfect Pair” (King Crimson) la piese şi trupe mai puţin cunoscute marelui public ca „Forced March” (Earth Crises), de la „Change” (Blind Melon) şi „Colorblind” (Counting Crows) la „The Day I Tried to Live” (Soundgarden) şi geniala piesă a lui Mike Patton „Malpractice” (Faith No More) sau la „Kickstart My Heart” (Motley Crue), „Cemetery Gates” (Pantera) şi „Geek U.S.A.” (Smashing Pumpkins). Cum se vede, influenţele trupei sunt la fel de multicolore ca muzica pe care o produc, dar prin intermediul pieselor cunoscute parcă şi întâlnirea cu Between the Buried and Me este mai comodă, mai puţin „colţoasă”.
Pare aproape imposibil ca o formaţie să alinieze credibil o listă atât de diversificată de tonalităţi, abordări şi stiluri, dar americanilor le-a ieşit de minune. Aici aş face şi o mică paranteză: America – patria universală a emigranţilor – este cel mai multicultural loc de pe pământ şi asta – măcar artist – le-a adus mari avantaje, infuzia de proaspăt, amestecul de elemente culturale uneori diametral opuse, mereu a adus progres, a favorizat experimentele şi a adus abordările, naşterea genurilor noi.

Trupa s-a format în 2001 în Raleigh, Carolina de Nord, nucleul dur fiind alcătuit din vocalul Tommy Rogers şi chitaristul Paul Waggoner, cei doi cântând împreună anterior şi în formaţiile Prayer for Cleansing, Undying şi From Here On. Au debutat cu un an mai târziu cu albumul auto-intitulat, un material zgomotos de Deathcore/Metalcore presărat cu elemente de Progresiv, un disc ce mi-a trezit amintiri plăcute legate de o altă formaţie americană şi albumul lor de debut din 1993, Cynic şi genialul „Focus” (urmat abia anul trecut de un nou material „Traced In Air” – un material genial!!!). Paralela nu este întâmplătoare, ambele formaţii au rădăcinile în Death, dar şi-au lărgit orizonturile spre Jazz şi Progresiv.
„Between the Buried and Me” conţine 8 piese de-a lungul a 48 de minute, elementele de Metal sunt cele pregnante, dar pasajele de Progresiv aduc şi o coloratură în plus, deschid orizonturi şi creează spaţii aerisite. Trupa dă dovadă de multă tehnicitate, fapt reproşat de unii critici, dar în cazul lor parcă tehnicitatea şi complexitatea nu par simple înşiruiri de virtuozitate, au substanţă, au conţinut.

„The Silent Circus” apare în 2003, fără modificări semnificative, fără mutaţii spectaculoase, este un album la fel de incisiv şi cu sonorităţi pregnante de Death şi Metalcore, poate cu ceva mai multe pasaje experimentale, progresive. Cele 10 piese (plus un track ascuns) se întind pe circa 48 de minute şi oferă încă un set de piese complexe cu o inflaţie de teme şi multe ruperi, schimbări, multă tehnicitate, dar şi suficientă ingeniozitate şi creativitate. Un disc brutal, poate uşor încâlcit, dar interesant, dinamic.

„Alaska” este lansat în 2005 şi aduce şi primele schimbări în componenţa grupului. În locul bateristului Will Goodyear, chitaristului Nick Fletcher şi basistului Jason King vin Dustie Waring – chitară, Dan Briggs – bas şi bateristul Blake Richardson. Materialul aduce şi o oarecare cristalizare muzicală, este un disc mai bine structurat, conţine şi piese scurte şi brutale („Croakies and Boatshoes” 2.22), dar şi construcţii complexe cum este „Selkies: The Endless Obsession”, „Roboturner”, una din cele mai interesante compoziţii „Backwards Marathon” cu inflexiuni King Crimson alăturate unor pasaje brutale şi „Medicine Wheel”– o piesă experimentală şi aerisită. Pe acest disc apar şi momente Doom, dar şi primii muguri timizi de Jazz.

În 2006 scot amintitul „The Anatomy of” – un disc surprinzător mai ales din perspectiva unei formaţii atât de incisive, având coloana de bază clar aşezată în zona Death şi Metalcore.

Acesta este şi punctul de cotitură în evoluţia formaţiei, urmează albumul „Colors” în 2007, un disc care aduce în prim plan elementele progresive, infuzia de Jazz, notele de Death şi Metalcore rămân la fel de incisive şi brutale, lipsite de compromis, dar combinaţiile între genuri şi abordări devine mult mai coerentă, mai cursivă, balanţa între elemente se echilibrează, materialul devine mai omogen.
Mike Portnoy (Dream Theater) numeşte „Colors” ca albumul său favorit al anului şi primesc această distincţie şi din partea Ultimate-Guitar.com.
Mulţi i-au comparat cu Dream Theater, totuşi există diferenţe majore. Pasajele de Metal al celor din Between the Buried and Me sunt mult-mult mai brutale şi de asemenea pasajele de progresiv sunt mult mai tradiţionale, mai aşezate, sunt o întoarcere la elementele şi notele anilor ’70. Există asemănări mai ales în ceea ce priveşte tehnicitatea, complexitatea – uneori puţin exagerată în cazul ambelor formaţii – dar tinerii din Between the Buried and Me împing experimentele în ambele direcţii la extreme.

Noul album, „The Great Misdirect”, lansat anul acesta pe 27 octombrie în primul rând beneficiază de un sunet mult mai curat, un mixaj mai chirurgical şi mai echilibrat ce face ca materialul complex să fie mult mai ascultabil. Muzical formaţia continuă linia materialului precedent – amintita paralelă de la început cu Cynic pare şi mai evidentă – , pasajele progresive, experimentale primesc spaţiu mai larg, apar multe pasaje colorate cu infuzie de Jazz şi coloratură de Psihedelic/Progresiv din anii ’70-’80 ambalate însă într-un sunet şi o abordare modernă. Intervenţiile brutale s-au limitat, în anumite pasaje ele au fost combinate cu temele progresive, melodice, omogenizarea este evidentă şi de bun augur. Cu toate acestea formaţia nu şi-a pierdut din incisivitate, din nerv, dovada cea mai elocventă fiind momentele ucigaşe din deschiderea piesei „Disease, Injury, Madness” urmat de o construcţie progresivă ce ne trimite (iar) înapoi la eternul King Crimson ca momentul calm să fie perturbat din nou de o răsturnare violentă urmată de o incursiune în zona Space Rock a la Hawkwind colorată cu parfumul King Krimson şi un strop de progresie Jazz. Probabil această înşiruire de teme, multiplele răsturnări, schimbările de atmosferă şi abordare, fac formaţia dificil de urmărită pentru mulţi ascultători. Pentru metaliştii conservatori temele progresive şi experimentale sunt prea lungi şi prea numeroase, pentru iubitorii progresivului intervenţiile din zona Death şi Metalcore sunt prea brutale…
„The Great Misdirect” nu este un material simplu, dar dacă-i acorzi atenţia şi timpul cuvenit, se aşează şi îşi dezvăluie coloratura şi profunzimea.
Between the Buried and Me au dat dovadă de consecvenţă, şi-au construit cariera cu sudoare, pas cu pas şi evoluţia, progresia este evidentă, incontestabilă. Cu siguranţă o să mai auzim de ei, „The Great Misdirect” o să le aducă un public mult mai numeros şi asta fără să fi făcut compromisuri, chiar dacă s-au îndepărtat de zona Death/Metalcore.

6 comments on “Between the Buried and Me

  1. pentru UnSoricel – păi astea de pe YouTube nici nu sună cine ştie ce…. dar e şi ţăcăneală, sunt şi interesanţi. 🙂

  2. e interesanta muzica lor, iar dintre exemplele de mai sus “Informal Gluttony” mie imi suna chiar binebine.
    eh, “live” e altceva dar pana una alta ne multumim cu ce avem, macar pentru a ne face o idee 🙂

    apropo , brushvox, a fost tare de tot faza cu tipul din tramvai care asculta manele la mobil cu volumul dat la maximum pe motiv ca-i place muzica “live”… mwahahahaaaa! 🙂

  3. pentru Ruby – BTBAM mi-au amintit de Cynic, o trupă ce merita mai multă apreciere (şi atenţie).
    sună interesant acest nou BTBAM… mi-a plăcut.

    he he…. fază veche aceea cu tramvaiul. viaţa bate filmul… dacă mai stai şi-n Rahova ca mine… ha ha ha! 😛

  4. astazi am devenit usor “Cynic”a 🙂

    drept urmare, o dedicatie pentru tine, Brushvox – “King of Those Who Know” – http://www.youtube.com/watch?v=rSmAacEpt-Y&feature=related 😉

    mi-au mai placut “Adam’s Murmur”, “Integral Birth” si “Evolutionary Sleeper”, din ce am reusit sa ascult (nu prea am timp dar am sa revin cu siguranta asupra lor si a altor recomandari)

    interesante trecerile de la starea de calm, la zbucium si inapoi, in orice caz, nu te poti plictisi ascultand muzica asta 🙂

  5. pentru Ruby – da, foarte bun albumul, mi-a plăcut şi m-am bucurat că au revenit pe scenă. 🙂 “Focus” – primul lor album – cred că a venit prea devreme, n-au fost suficient de apreciaţi.
    merci pentru dedicaţie. 🙂

7 Pings/Trackbacks for "Between the Buried and Me"

Leave a Reply to UnSoricel Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *