Dream Theater – Black Clouds And Silver Linings (2009)

Trupa a fost înfiinţată în 1985 la Berklee College of Music din Boston de John Myung, John Petrucci and Mike Portnoy sub numele de Majesty. Când prin ’92 au făcut furori cu piesa „Pull Me Under” de pe albumul „Images and Words”, pe mine nu m-au dat pe spate. Nu-mi plăcea nici vocea lui James LaBrie, nici piesele complexe, pline de elemente foarte tehnice şi solo-uri de virtuozitate. Totul îmi suna a demonstraţie, uşor a circ şi fără sens. Bun, daţi drumul la înjurături.
Premergător albumului de debut şi-au schimbat numele în Dream Theater fiindcă o formaţie din Las Vegas funcţiona deja sub numele de Majesty şi i-a ameninţat cu proces. Formula formaţiei s-a modificat pe parcurs. Primul solist vocal, Chris Collins a fost înlocuit cu Charlie Dominici apoi de la al doilea lor album cu James LaBrie sosit din formaţia Glam Metal White Rose. La clape Kevin Moore a fost schimbat de Derek Sherinian şi din 1997 formula formaţiei s-a stabilizat prin venirea lui Jordan Rudess.
Mie îmi place cel mai simplist, cel mai direct şi mai Metal album al lor, de mulţi hulitul „Train of Thoughts” din 2003 şi două din bootleg-urile oficiale, „The Number of the Beast” din 2005 şi „Dark Side of the Moon” din 2006, primul conţine cover-uri Iron Maiden, al doilea este re-interpretarea albumului genial al celor din Pink Floyd.
Albumele lor sunt destul de diferite chiar dacă la bază toate sunt un Rock Progresiv, influenţele majore fiind King Crimson şi Rush. La presiunea casei de discuri EastWest pe albumul „Falling Into Infinity” a fost adus ca producător fabricantul de şlagăre americane Desmond Child (co-autorul primului mare succes Bon Jovi „You Give Love a Bad Name” şi omul din spatele multor alte succese de top de la Aerosmith sau KISS la Cher şi Ricky Martin). Piesa „You Not Me” a fost o încercare de a penetra radiourile comerciale, tot albumul fiind împins spre o zonă mai „uşoară” şi trupa a fost refuzată să scoată un disc dublu ce ajungea la 140 de minute.
„Scenes from a Memory” din 1999 este un disc conceptual complex, „Six Degrees of Inner Turbulence” din 2002 este un material colorat pe care influenţele Progresive şi cele din Metal se combină impecabil, pe „Octavarium” din 2005 stilul formaţiei se cristalizează, se aşează pe acest făgaş între Rockul Progresiv tradiţional şi combinaţia de elementele din Metal-ul modern. Formaţia ajunge la maturitate.
Toţi membrii formaţiei sunt foarte activi şi implicaţi şi în alte proiecte, trebuie amintit măcar proiectul Liquid Tension Experiment în care alături de Mike Portnoy, Jordan Rudess şi John Petrucci este implicat basistul din King Crimson Tony Levin.

„Black Clouds & Silver Linings” este al 10-lea album al formaţiei şi a fost lansat pe 23 iunie, săptămâna aceasta ajungând în fruntea clasamentului Billboard la secţiunea albume Hard Rock surclasând coloana sonoră a filmului „Transformers: Revenge Of The Fallen” şi albumul Chickenfoot.

dream-theater-black-cloud-and-silver-linings

„A Nightmare to Remember”
are nu mai puţin de 16 minute, deschide albumul într-un ton sumbru ce aminteşte de Black Sabbath, chitara vine cu riff-uri în forţă, toba loveşte în forţă şi sună plin. Pasajele de Metal sunt încheiate într-un ton ce aminteşte de momentele bune ale celor din Queensryche şi trupa trece în zona Rush cu o alunecare elegantă şi bine legată. De remarcat soloul de clape al lui Jordan Rudess şi tonurile colorate folosite. După solo-urile intercalate de clape şi chitară, revine Metal-ul în forţă, colorat cu pasaje Hard şi ruperi cu clapa. Ascultând şi re-ascultând tot discul, este piesa care mi-a plăcut cel mai mult, este foarte dinamică, pasajele sunt bine legate, are coerenţă şi nerv, nu există timpi morţi.
„A Rite of Passage” are doar 8 minute jumătate, este o altă compoziţie semnată de John Petrucci, are nervul care le cam lipseşte în ultima vreme celor din Queensryche, combină cursiv riff-urile Metal cu un refren gras, melodios şi orchestrat mai amplu. Intervenţiile lui Jordan Rudess amintesc ca ton şi partitură de Deep Purple şi perioada „Perfect Strangers”. Alternanţa pasajelor în forţă cu cele de natură mai progresivă şi Hard au dinamică şi Jordan Rudess iar are un solo schizofrenic cu tonuri demenţiale.
„Wither” este o piesă lirică de 5 minute şi jumătate, probabil compusă sub deviza „radio friendly”. Viorile îngroaşă refrenul, în centru este vocea lui James LaBrie, orchestraţia este discretă. Nu este o piesă rea, dar nici ceva deosebit, ieşit din comun, „respectă” reţeta tradiţională.
„The Shattered Fortress” este partea finală a suitei „Twelve Steps” începută cu primele trei părţi în „The Glass Prison” pe albumul „Six Degrees of Inner Turbulence” urmat de „This Dying Soul” pe „Train of Thought”, „The Root of All Evil” pe „Octavarium” şi „Repentance” de pe anteriorul material „Systematic Chaos”.
Piesa are aproape 13 minute şi este împărţită pe 3 subcapitole, „Restraint”, „Receive” şi „Responsible” şi este o compoziţie Mike Portnoy. Este tot o piesă dinamică având în centru elementele de Hard şi Heavy colorate cu momentele Progresive, riff-urile sunt moderne, groase, clapa are acel iz Deep Purple, dar şi „scăpările” avangardiste şi tonurile futuristice.  Dialogul chitară/clapă are cursivitate, schimbările de ritm şi teme curg constructiv, momentele de acalmie sunt alternate cu exploziile zgomotoase. John Petrucci trece din pasajele de solo tradiţionale la abordări moderne şi în forţă a la Dimebag cu multă uşurinţă.
„The Best of Times” este o piesă semnată tot de bateristul Mike Portnoy, o compoziţie lirică ce sare de 13 minute. Este o piesă frumoasă, are câteva răsturnări în forţă ce îi conferă şi dinamică, să nu credeţi că am ceva cu piesele lente, dar parcă nici această melodie nu convinge foarte tare, în ciuda întinderii sale este destul de comercială, nota dramatică şi refrenul în crescendo şi „luminos” se completează plăcut, dar…cam atât.
„The Count of Tuscany” este compusă de John Petrucci şi cu cele aproape 20 de minute ale sale este cea mai lungă piesă de pe album. Începe tot în notă lirică şi cu un solo de chitară, apoi trec într-o temă ce aminteşte din nou de canadienii de la Rush, o construcţie progresivă zemoasă, clapa şi chitara se completează armonios, toba şi basul constituie un fundament ritmic solid şi colorat. Combinaţia dintre pasajele moderne şi tradiţionale, alternanţa momentelor sumbre cu pasaje mai luminoase, mai melodice, au devenit caracteristice formaţiei, uneori devin uşor previzibile, uneori mai lasă uşor un gust de calcul matematic şi nu neapărat de inspiraţie artistică, dar de multe ori execuţiile de virtuozitate şi unele solo-uri sau soluţii inspirate reuşesc să atenueze acest sentiment şi să salveze imaginea de ansamblu. Piesa este ruptă cu un pasaj aerisit ce aminteşte puţin de Pink Floyd-ul din ultima perioadă şi momentul de respiro cu pasajul de trecere acustică rezolvă frumos şi această piesă.

„Black Clouds & Silver Linings” este un disc de calitate avânt toate elementele pentru care Dream Theater sunt iubiţi şi apreciaţi. Discul a fost produs de Mike Portnoy şi John Petrucci şi mixat de Paul Northfield, omul care a lucrat şi cu Rush, Queensryche, Asia, Ozzy Osbourne, Alice Cooper,  şi Suicidal Tendencies.
Albumul a fost lansat în format de CD simplu, vinil dublu şi Ediţie Specială cu 3 discuri.
Discul doi conţine 6 coveruri dintre care 2 sunt instrumentale (King Crimson „Larks’ Tongues in Aspic, Part Two” şi Dixie Dregs „Odyssey”), mi-a plăcut mult „Stargezer”-ul celor din Rainbow şi „To Tame A Land” al celor de la Iron Maiden şi mai este o piesă a formaţiei Zebra („Take Your Fingers From My Hair”) şi un colaj Queen.
Discul trei conţine variantele instrumentale şi pe alocuri modificate ale celor 6 piese ale noului material.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=WV-f4IJScPY]

4 comments on “Dream Theater – Black Clouds And Silver Linings (2009)

  1. ah nu stiam ca sunt 3 discuri … am prins doar unul si mi-a placut pe alocuri adica A Rite of Passage si The Best Of Times le tin in ca in lista ….. tot speram ca nu sunt prea celebrii dar citindu-te inteleg ca sunt … pacat ca nu am prins si coverurile mai fac ‘cautari’

  2. pentru Un Soricel – sunt celebrii, au fost şi în România şi probabil o să mai vină… 🙂
    am DVD-ul cu “Dark Side of the Moon” şi toată discografia, dacă mai vii pe plaiurile mioritice, îţi fac cu plăcere o copie… Ups! ha ha ha! 😛
    Acum mă gândeam să “asamblez” într-un singur disc suita „Twelve Steps”… 🙂
    Azi am mai descoperit o trupă tare: Maylene And The Sons Of Disaster. 🙂

  3. Slab album, nu ma pot abtine sa nu il compar cu anterioarele…pentru mine este o dezamagire dar mergem inainte cu prog-ul..parerea mea…

  4. pentru stefan – nu putem pune în discuţie gusturile. muţi au spus că le-a plăcut acest album şi între aceştia mă aflu şi eu.

3 Pings/Trackbacks for "Dream Theater – Black Clouds And Silver Linings (2009)"

Leave a Reply to Un Soricel Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *