The High End of Low sau ArmaGoddamnMotherfuckinGeddon-ul după Manson

Şi la muzică ne pricepem toţi ca la fotbal, politică şi… criză. Pretindem şi avem pretenţii: artistul ne este dator, este obligat să ne servească şi să ne satisfacă. În definitiv suntem clienţii. Consumatorii. Descărcăm tot de pe internet (ilegal) şi criticăm: „băi, ce de c*cat e!” ha ha ha! 😛
Cred că mulţi fani şi-ar dorii la doi ani un nou set de „Antichrist Superstar”, dar dacă asta am primii, cu siguranţă am fi indignaţi că Manson nu mai inventează şi nu se reinventează ci doar repetă o reţetă de succes. Orice face un artist mereu cineva o să fie nemulţumit.
Am strâmbat şi eu din nas la orientarea mai Pop al „Mechanical Animals”-ului, am lăsat multă vreme pe repeat „The Golden Age of Grotesque”-ul şi m-am acomodat mai greu cu abordarea minimalistă, amprenta Glam-Goth şi burlescul albumuli „Eat Me, Drink Me”. Stările, frământările, viziunile unui artist nu se suprapun, nu se intersectează tot timpul cu ale mele, cu ale noastre, cum nici criza şi crizele personale nu ne afectează în acelaşi fel sau nu sunt identice.

manson

În toamna lui ’94 a venit un prieten cu o casetă pirat, mi-a zis că e nu ştiu ce trupă a fostului chitarist din Nine Inch Nails, lui nu-i plac „chestiile” astea, dar ştie că-s fan, nu o vreau? Era „Portrait of an American Family”, suna ca dracu, dar mi-a plăcut. Apoi prin ’96 a explodat „Antichrist Superstar”-ul şi lumea a aflat cine este inamicul public numărul unul, duşmanul omului „normal”, al creştinului familist, corupătorul viciat al inocenţei secolului XX, idiotul care îşi asumă nu doar propriile defecte, dar – ce ironie! – ca Isus, le asumă şi pe ale noastre şi le poartă cu mândrie.
Cât marketing, cât de planificat-cosmetizat a fost brandingul Marilyn Manson, poate fi discutat, dar ce folos? Implicarea lui Trent Reznor a contribuit substanţial şi la cariera artistului şi la producţia discului care poartă amprenta Nine Inch Nails. Întâmplător am găsit pe net (he he he) varianta originală a înregistrărilor pentru „Portrait of an American Family” înainte ca discul să fie revizuit sub supravegherea lui Reznor şi diferenţa este sesizabilă. Rămâne însă muzica dincolo de imagine şi ambalaj, „The Beautiful People” este un imn incontestabil, tot discul fiind un album concept ce a revoluţionat scena Industrial şi a deschis drumul pentru mulţi artişti spre un public mai larg.
Popularitatea nu este mereu propice. A urmat conflictul cu mentorul Reznor şi discul „Mechanical Animals” cu o abordare mai Glam, cu multe nuanţe a la David Bowie din anii 80, dar şi primele schimbări în rândul formaţiei. Lipsesc riffurile agresive, dar nu şi piesele fredonabile: „Rock Is Dead”, „The Dope Show” sau „I Don’t Like the Drugs (But The Drugs Likes Me)”. Apar şi primele balade „adevărate”: „Coma White”, „The Speed of Pain”.
Discul din 2000 „Holy Wood (In the Shadow of the Valley of Death)” readuce abordarea mai directă, mai Rock, mai zgomotoasă, are din nou un şir de imnuri fredonabile cu pumnul strâns ca „Disposable teens” şi „Fight Song”. Momentul liric este conferit de „şlagărul” „The Nobodies”.
Conform indicaţiilor, cele trei discuri constituie o singură poveste şi au fost „servite” în ordinea inversă a desfăşurării evenimentelor şi prezintă naşterea, creşterea şi căderea unui personaj fictiv, dar cu evidente trăsături auto-biografice.
„The Golden Age of Grotesque” mi s-a părut discul pe care Manson s-a simţit uşurat de povara aşteptărilor publicului şi pe care s-a concentrat asupra propriilor sale aşteptări. Astfel s-a născut un disc colorat şi dinamic, cu hit-uri ca „Mobscene”, experimente ca „Para-Noir” şi multe fraze memorabile:

„I’m not an artist, I’m a fucking work of art!”

"Când voi fi bătrân" - Acuarelelă de Marilyn Manson - http://marilynmanson.com/art/
"Când voi fi bătrân" - Acuarelelă de Marilyn Manson - http://marilynmanson.com/art/

Şi Manson este un artist. Acuarelele sale cu tot grotesc-macabrul lor, sunt fascinante. Versurile sale mereu mi-au plăcut: are o abordare directă, au consistenţă, te scuipă-n faţă sau îţi prezintă realitatea dură, Manson vorbeşte despre sine cum nu mulţi au tupeul să o facă, povesteşte totul la persoana a-ntâia indiferent despre ce lucruri macabre, groteşti sau brutale este vorba şi expunerea aceasta este dezarmantă.
Manson apare-n diferite filme cu roluri mai mari sau mai mici: Lost Highway, Party Monster, Jawbreaker, The Heart Is Deceitful Above All Things. Vă recomand filmuleţul „Beat the Devil” cu James Brown din seria „The Hire” al filmelor de scurt metraj BMW în care apare secvenţial şi Manson cu biblia în mână… ha ha ha! Dar merită ascultată părerea lui despre arme şi violenţă în America în „Bowling for Columbine” al lui Michael Moore, film ce pleacă de la incidentul de la Columbine High School  din 1999 şi pentru care ţap ispăşitor a fost găsit Rock-ul şi… Marilyn Manson. Manson, vorba lui, este un milion de lucruri… 🙂

(diferite portrete ale lui Manson pictate de mine pe discuri...)
(diferite portrete ale lui Manson pictate de mine pe discuri...)

„Eat Me, Drink Me” din 2007 a adus un Manson mai sobru, preocupat mai mult de problemele personale decât de soarta lumii, discul este mult mai Goth şi mai puţin Glam (Rock), lipsesc aproape complet răbufnirile violente şi momentele mai relaxate, este o fereastră spre interior, un tărâm nu mereu luminos, de multe ori alunecos, plin de sertare ascunse şi în care ascundem. Nu este un album comod şi în ciuda minimalismului din abordare, nici foarte comestibil.

Highendoflow

V-am fiert suficient! Am fost totuşi „salon”, nu v-am plictisit nici cu Spooky Kids, nici cu Satan On Fire… Ha ha ha! Să vă spun – în opinia mea –  cum stă treaba cu „ArmaGoddamnMotherfuckinGeddon-ul după Manson în anul de graţie 2009.
„The High End of Low” va fi lansat oficial astăzi şi este al 7-lea disc de studio a lui Manson. Brian Hugh Warner a împlinit 39 de ani, Marilyn Manson 20. Este un bărbat în toată firea, un Rockstar „copt”, cu experienţă.
Nu-mi place să citesc ce spun alţii, dar am făcut-o de această dată şi critica deja strâmbă din nas. Unii deplâng faptul că iar n-a repetat Antichrist-ul, îl văd ba prea cuminte, ba previzibil în versuri menite să şocheze. Pe orizontul larg de aşteptare era imposibil să faci un disc care să mulţumească toate aşteptările aşa că fiecare va trebuii să vadă unde va aşeza discul. L-am ascultat de 5-6 ori şi încă-l mai ascult. Ca o descriere generală şi implicit superficială, noul album este o îmbinare a ultimelor două producţii: a rămas atmosfera Goth, aroma burlesc-macabră, dar sunt şi piese dinamice, posibile imnuri pentru adolescenţi iar sunetul este poate cel mai apropiat de „Mechanical Animals”, adică au revenit pe un făgaş mai Glam, mai digerabil. Lipseşte însă tăişul Metalic, nici urmă de riffurile memorabile din perioada Antichrist sau Holy Wood.
„Devour” începe clar-obscur cu atmosfera încărcată ce aminteşte de precedentul disc. Lucrurile se aşează, cresc şi prind contur treptat. Din Gothicul de pornire iese o piesă Rock în toată regula.
„Pretty as a Swastika” a încins deja spiritele, atrage protestele şi scandalul şi Manson cu siguranţă râde-n palmă şi de data aceasta. Este o piesă zgomotoasă, tumultoasă şi aminteşte de momentele de pe Holy Wood.
„Leave a Scar” începe sănătos cu duo-ul minimal bas-tobă, chitara e Glam/New Wave, ritmul apăsat, uşor săltăreţ are premiza unui imn, linia melodică este simplistă, dar memorabilă, textul nimerit: „ce nu te omoară lasă urme…”
„Four Rusted Horses” începe leit „Personal Jesus” (varianta acustică), refrenul Glam/Goth urmează direcţia de pe „Eat Me, Drink Me”, este o construcţie minimalistă cu vocea în centru, o chitară acustică, un bas distorsionat bine ascuns în umbra tobei şi mici artificii de sintetizator şi intervenţii de chitară electrică.
„Arma-Goddamn-Motherfuckin-Geddon” poate sună pueril, dar se lipeşte de urechi, fredonezi şi involuntar, piesa putea fi şi pe Mechanical Animals, eu căutam un sunet mai tăios pentru chitară, dar dacă tot sunt aşa priceput să fuck pe deşteptu’ pe discul meu! Ha ha ha!
„Blank and White” este încă o combinaţie de New Wave, Glam şi Rock, frazele minimaliste alternează cu cele apăsate şi cu sunet plin. Manson ia la mişto puştii (mai mult puştoaicele) ahtiate după vedetele Rock şi imnurile de o vară, ne vinde o acadea pe post de şlagăr şi o face bine, cu umor. De apreciat că Manson pare să îmbătrânească frumos cu publicul său, nu pretinde că are tot 19 ani, a devenit mai cinic şi nu forţează acelaş tipar “Beautiful People” doar de dragul de a vinde mai mult sau a face pe placul fanilor…
Running to the Edge of the World” este o baladă acustică pentru care în anii 80 l-ar fi invidiat toate formaţiile „Hair Metal” de la Poison la Motley Crue, totuşi Manson îi dă un refren puţin diferit, dar aici, parcă Manson se cam copiază, se repetă, „gluma” aceasta am mai ascultat-o tot de la el. Aş risca puţin: piesa are şi un vag iz Country… 🙂
Trec la basul gras din „I Want to Kill You Like They Do in the Movies” şi la încă un moment sumbru, de atmosferă, o piesă relativ lentă, dar interesantă şi presărată cu mici experimente ce o fac gustoasă în ciuda celor 9 minute.
„WOW” are la temelie basul fuzzat pe care ca un puzzel este construită o melodie condimentată cu sunete „ciudate” de sintetizator, dacă e să compar, seamănă puţin cu „I Don’t Like the Drugs”, dar este mai puţin săltăreaţă.
„Wight Spider” are sunet plin, porneşte abrupt ca apoi ritmul să revină pe o treaptă inferioară, intermediară, simt puţin lipsa de vână, de explozie, de furie de pe disc, dar asta iar, este părerea mea profund subiectivă.
Luată separat, nu-i o piesă rea.
„Unkillable Monster” este un potenţial şlagăr în cel mai prietenos sens al cuvântului. Aminteşte de un milion de piese din anii 80, este uşor Blues, puţin Country, armoniile sunt suspect de calde, refrenul puternic şi bombastic. Exagerez evident, dar putea să o cânte şi Rod Stewart! Ha ha ha!
Din „We’re From America” mergeau încă 2-3 bucăţi, în sfârşit chitara preia conducerea, toba prinde puţin viaţă, nu este nici asta cea mai rapidă piesă a lor, dar este imnul pe care-l aşteaptă cel mai mulţi, mai puţin conservatorii care şi-l doresc pe Manson arzând în Iad. Ha ha ha!
Din păcate „I Have to Look Up Just to See Hell” calcă iar frâna, revine ritmul mediu spre lent, predomină atmosfera sumbră, servită corect de Manson, dar oarecum repetitiv tocmai prin abordarea minimalistă.
„Into the Fire” este următoarea baladă, introdusă de pianul care domină toată piesa, mai puţin soloul de chitară electrică, armonioasă, cu gust. Nu este încă un „Coma White”, este totul mult mai dezbrăcat, mai minimalist.
„15” este a 15 şi ultima piesă a discului, ţine loc de concluzie şi ne face cu mâna zâmbitor amar. Toba este filtrată, orchestraţia elegantă şi subtilă, creşte exponenţial, lasă momente de respiro, în ciuda faptului că este încă o piesă destul de lentă, este unul din momentele cele mai inspirate şi ne lasă cu un gust plăcut la sfârşit şi astfel ne face să mai parcurgem materialul încă o dată, să-i mai acordăm o şansă.
Discul bonus conţine 6 remixuri mai mult sau mai puţin inspirate: “Arma-goddamn-motherfuckin-geddon” (Teddybears Remix), “Leave a Scar” (Alternate Version), “Running to the Edge of the World” (Alternate Version), “Wight Spider” (Alternate Version), “Four Rusted Horses” (Opening Titles Version) şi “I Have to Look Up Just to See Hell” (Alternate Version), iar ediţia Delux mai are două piese: “Fifteen” [iTunes bonus track], respectiv “Into the Fire” (Alternate Version) [iTunes pre-order & Japanese versions].
Nu este o (nouă) revoluţie, salvarea nu vine de la Manson şi dacă salvarea o căutăm, ea a fost şi este tot exclusiv în noi. Manson ne-a servit încă 15 piese, 72 de minute plus 28 de minute de bonusuri.
L-am ascultat şi am să-l cumpăr cum le-am cumpărat şi pe celelalte.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=N2g-0v_YKYw&feature=PlayList&p=FB5456B34A08A5C9&index=12]

16 comments on “The High End of Low sau ArmaGoddamnMotherfuckinGeddon-ul după Manson

  1. pentru lu – crezi că eu înţeleg arta? ha ha ha! 😛 dap, e un tip mai macabru, dar nici lumea în care trăim, perioada pe care o traversăm nu este tocmai roz… 🙂

  2. Ador artistul in cauza pentru forta de reinventare,pentru ca stie cum sa baleteze intre ipostazele de barbat-femeie,pentru puterea de se expune pentru bataia cu pietre a celor care nu au gresit niciodata nimic…pentru ca redefineste mereu conditia de artist!Eu il ador,fara sa ma intreb de ce il iubesc,deci sunt si raman subiectiva…

  3. pentru flyaway – da, are atitudine în tot ce face. 🙂 are vocaţia care multora le lipseşte, el nu pretinde ci face… 🙂 dacă nu era, cineva îl inventa cu siguranţă…. ha ha ha! 😛

    încă ascult discul nou….şi-l las pe repeat. 🙂

  4. ….si eu care credeam ca te ‘delectezi’ cu Bob Dylan…

    nu stiu pt mine tot mai greu se impaca idea de mass culture cu idea de arta dar poate meritul americanilor este de a fi aratat ca se poate face (un fel) de arta cit se poate si trai din asta foarte bine si ca lumea poate fi convinsa sa consume … opusul in europa (la care stiu ca subscri si tu vrind nevrind) ar fi ca faci arta.. mori de foame… asta daca nu te bagi in advertising sa faci spoturi publicitare si sa crezi ca faci arta … asta e arta cea mai permisa in Europa…

    ma duc sa-l caut…

    oare dupa the beautiful ppl urmeaza .. the very beautiful ppl sau the no so beautiful ppl …?

  5. pentru flyaway – mai puteam să scriu două zile…. ha ha ha! 😛
    audiţie plăcută! pardon, vorba lu’ Manson, devorare… 🙂 e fain, parcă tot mai fain…

  6. pentru Un Soricel – bine, măi, bine! promit, într-o sâmbătă sau duminică mai plicticoasă, reiau şi termin (şi) articolul cu Dylan. Mă cenzurez şi tai şi ideea că dacă nu era evreu, nu ajunga nici la al 3-lea disc, da’ la 33…. 😛

  7. …l-a facut altul Iuda acum ani de zile… cind a schimbat macazu pe electric si au vrut sa-l si linseze folkistii ca cica a fost tradare… deci n-ar fi chiar original… ultima sansa… documentarul lui Scorseze … si doamne fereste de cenzura …

  8. pentru Un Soricel – scuze, nu terminasem… ha ha ha! 😛
    aia cu folkul tre’ să fie poveste veche, cam din 1965 când a făcut schimbarea de la folk la blues… Subterranean Homesick Blues. 🙂
    man, am convingerea – şi jur că nu-s rasist şi nici nu discriminez pe nimeni – dacă eşti evreu sau homosexual, succesul în show biz e 90% garantat… Dacă eşti şi evreu şi homosexual, spargi baremu’ de 100%…. ha ha ha 😛
    ceva cum spun Paraziţii: “minorităţile au drepturi, majoritatea nu.” şi asta, tot mai mult este un fapt.

    americanii, ori cât îi înjurăm, au şi chestii bune….una e asta: mai scapă şi ceva calitate în marea masă de rebuturi, de contra-fabricaţii şi deşeuri….
    nu e un nou Beautiful People, da’ de azi dimineaţă cânt: “Arma-Goddamn-Motherfuckin-Geddon…” ha ha ha 😛
    şi are câteva texte care mie-mi vin şi de data aceasta… 🙂
    o seară faină!

  9. pentru Un Soricel – bun, am uitat să-ţi spun că-s câteva fake-uri, nu-s piesele complete, uită-te ce mărime are fişieru’… deh, eşti băiat mare, te descurci! 🙂
    audiţie plăcută…. stai liniştit, nu ne vede, aude, înregistrează nimeni… ha ha ha! keep on f*ckin’ in a free world! 😛

  10. prins … ars … il tiu in continuare pe desktop.. sa-l ard dinou cind prind momentu si apartamentul e gol doar cu mine !..

    mi-a ramas in cap idea ca si Eminem si-a tras acuma album nou … si el la fel ca Manson poate socheazzza in versuri desi in alt fel… poate ear interesant de explorat paralela cum ambii sunt paraleli …. de ex de ce si la mine ca si la tine prind sochurile Mason dar nu cele Eminem… ideile nu neaparat au ritm chiar daca pot fi puse pe ritm… cum cei doi fac…

  11. pentru Un Soricel – eu am ars-o cu o grămadă de alte discuri şi cu…. interviuri la o slujbă nouă. se poartă interviurile în trepte, am ajuns în a 3-a… ha ha ha! 😛
    Eminem…. are momente bune, dar penultimul disc a fost o mare-mare dezamăgire, acesta nou încă nu l-am ascultat… şi în Rap/Hip Hop e mafie mare şi nu ştiu dacă Eminem îi face faţă… 🙂
    da’ mi-am amintit acum de un vers memorabil: “with a bullet-proof vest on I shoot my self in the head…bang!” ha ha ha! 😛
    o să-i ascult şi noul disc şi poate am să-mi fluier părerea. 🙂

  12. felicitari !
    Iubirea apare si dispare, dar ramane amintirea. Mi-e dor de momentele de altadata…

4 Pings/Trackbacks for "The High End of Low sau ArmaGoddamnMotherfuckinGeddon-ul după Manson"

Leave a Reply to flyaway Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *