joc pierdut la rece

Zac pe canapea cu telecomanda ofilită-n mână. Televizorul luminează camera acoperită de incertitudinea neliniştită a zorilor. Astăzi m-am trezit mai confuz, mă simt mai ciudat, mai distant de mine şi mai rupt de lume. Percep totul mai ascuţit, mai distorsionat, amarul cafelei este mult mai amar, fumul pare mai înecăcios, laptele mai alb şi întunericul mai de nepătruns. Aud ameţitor acelaşi vers repetându-se în capul meu: „Just because I’m losing/ Doesn’t mean I’m lost …” Bine, eu cânt alte versuri: „Just because I love you, it dosn’t mean I’m lost”, dar asta nu schimbă cu nimic „problema”.

În aşteptarea noului album Depeche Mode, al noului U2 şi Peter Gabriel, mai zăbovesc o vreme în discurile de anul trecut. Îmi vine mereu greu să trag linii şi să afirm că X sau Y este un câştigător şi chiar nu vreau să percep lumea muzicii, a show business-ului, ca pe un concurs al artiştilor, în final, cred că noi, consumatorii avem mereu de câştigat, iar artiştii – sper şi cred că aşa şi este normal – au avut plăcerea de a compune, de a scrie şi de a interpreta muzica şi se vor simţii toţi premianţi pe scenă când vor trăii vibraţia alături de public. Of! Dar totuşi dacă e să desemnez din subiectivul meu punct de vedere un album al lui 2008, votez fără să clipesc pentru Kings of Leon şi al lor „Only by the Night” cu toate că precedentul lor produs „Because of the Times” din 2007 a fost un material şi mai reuşit. Dacă eu merg pe mâna Americanilor de la Kings of Leon, majoritatea criticilor, detest să le spun „specialişti”! votează pentru Coldplay şi al lor „Viva La Vida Or Death And All His Friends”. N-am apucat să scriu despre el, am să o fac acum.

Coldplay sunt o formaţie din Londra, înfiinţată în 1998 şi cu toate că au doar patru albume, au vândut deja peste 40 de milioane de discuri. Începuturile au fost anevoioase ca al ori cărei formaţii de garaj. Pe cheltuială propriei în 1998 au scos într-un tiraj de 500 de exemplare un EP intitulat „Safety” din care doar 50 au ajuns la vânzare, celelalte au fost împrăştiate la casele de discuri şi prieteni. Promoţia le-a adus un contract cu label-ul Fierce Panda şi un nou EP ce includea trei piese „Brothers and Sisters” lansat în 1999. De aici la contractul pentru cinici albume cu Parlaphone şi încă un EP, „The Blue Room” a fost un singur pas.
Albumul de debut, „Parachutes” a fost lansat în 2000 şi după intrarea în top 40 a single-ului „Shiver” a venit rapid şi succesul cu următorul single, „Yellow” .
„A Rush of Blood to the Head” apare în 2002 şi continuă linia formaţiei, un Rock Alternativ în manieră Britanică cu reflecţii de U2 şi R.E.M. dar şi cu infuziile unor nuanţe de actualitate, efecte secundare ale succesului unor nume ca Oasis. Un element care dă o notă aparte şi-i diferenţiază de ceilalţi artişti este este un strop de Folk strecurat din loc în loc în compoziţiile lor. De notat de pe acest al doilea disc sunt piesele: „In My Place” , „Clocks” şi „The Scientist” . Chiar dacă nu sunt „Balade Rock” plângăcioase, majoritatea pieselor sunt relativ lente, au un filon romantic, sunt umplute cu sensibilitate şi sentimente de multe ori neliniştitoare. Este ceva în ploile britanice cred. Hahaha!
2003 le-a adus două premii Grammy: „A Rush of Blood…” a câştigat premiul pentru cel mai bun Album Alternativ iar single-ul „Clocks” pentru cel mai bun disc al anului.
Al treilea album, „X & Y” a fost scos în primăvara lui 2005. Reţeta de succes nu se schimbă şi Coldplay par să fi învăţat această lecţie. Discul este introdus cu single-ul „The Speed of Sound” o piesă ce are un ecou U2, dar păstrează nota şi expresia formaţiei: „How long before I get in?/ Before it starts, before I begin?/ How long before you decide?/
Before I know what it feels like?/ Where To, where do I go?/ If you never try, then you’ll never know./ How long do I have to climb,/ Up on the side of this mountain of mine?” În sptembrie apare single-ul „Fix You” urmat în decembrie de „Talk” . Succesul comercial al albumului nu a adus şi acelaşi entuziasm din partea criticilor. Jon Pareles, criticul muzical de la New York Times a scris despre ei că „sunt cea mai influenţabilă formaţie a deceniului” făcând referire la asemănările sesizabile cu U2. Cu toate acestea, trupa a câştigat BRIT Awards-urile pentru cel mai bun album şi cel mai bun single.

Am ajuns la „Viva La Vida Or Death And All His Friends”. Dacă nu aveţi albumul, trageţi o tură pe pagina formaţiei pe MySpace . Zic asta fiindcă în era download-ului nu prea mai cunosc indivizi care să cheltuiască bani pe CD-uri (originale) şi mai pluteşte deasupra noastră şi umbra mult rumegatei crize…Ei, scuze găsim mereu, nu-i bai!
Pentru acest disc a fost adus la pupitrul de producţie un nume greu: Brian Eno. De la bun început băieţii şi-au propus să o rupă cu trecutul şi să păşească pe un drum nou. Trecutul în acest caz înseamnă U2, evident, hahaha. Sincer, nu aud să fi reuşit acest lucru într-o măsură substanţială, dar pe de o parte mie îmi plac U2 şi nu mă deranjează faptul că influenţa lor se simte la multe alte formaţii, inclusiv la Coldplay, pe de altă parte, pe acest disc, băieţii totuşi au adus câteva schimbări interesante, şi-au permis experimente sonore care au adus culori noi în muzica lor. Un astfel de experiment este piesa „Yes” de exemplu, care prin orchestraţie şi sonorităţile orientale introduse rupe în mod pozitiv albumul. „Violet Hill” – primul single –  mi-a amintit puţin de Queen şi apare şi un riff de chitară mult mai distorsionat decât sunetul mereu moale, melodic şi plăcut cu care ne răsfăţau până acum băieţii. Piesa de titlu, „Viva la Vida” a devenit rapid un imens succes şi a adus formaţiei primul hit numărul unu în top Hot 100 Billboard şi prima piesă numărul unu în topul de vânzări prin download al Marii Britani. Este o piesă care se strecoară cu uşurinţă în urecheile ascultătorului şi nu o mai scoţi de acolo. „Lovers in Japan” readuce spiritul U2 combinat elegant cu rădăcinile The Beatles ale celor de la Oasis. Ştiu, este uşor să fi cârcotaş.
Pentru o dimineaţă ceţoasă de duminică, pentru un tip pierdut din toate punctele de vedere aşa cum sunt eu, „Viva la Vida…” este coloana sonoră perfectă. Dacă băieţii iar câştigă nişte premii MTV, Grammy şi BRIT Awards-uri, nu o să fie nicio surpriză.  Şi o merită.

Mai ascult odată „Lost” … poate mă regăsesc. Duminică plăcută!

„Just because I’m losing
Doesn’t mean I’m lost
Doesn’t mean I’ll stop
Doesn’t mean I’m in a cross

Just because I’m hurting
Doesn’t mean I’m hurt
Doesn’t mean I didn’t get what I deserve
No better and no worse

I just got lost
Every river that I’ve tried to cross
And every door I ever tried was locked
Ooh-Oh, And I’m just waiting till the shine wears off…

You might be a big fish
In a little pond
Doesn’t mean you’ve won
‘Cause along may come
A bigger one

And you’ll be lost
Every river that you try to cross
Every gun you ever held went off
Ooh-Oh, And I’m just waiting till the firing stops

Ooh-Oh, And I’m just waiting till the shine wears off…”