indiferenţa ucide

„te rog, dă sfoară în ţară după grupa AB pozitiv…dacă cineva e dispus să doneze… pentru o fetiţă cu leucemie… e la Fundeni, are 9 ani… şi până la operaţie face transfuzii zilnice … altfel moare ID: …” Am citit zeci, sute sau mii de astfel de mesaje. Pe net, primite pe mail sau pe messenger. Ultima oară m-am implicat cum am putut în acţiunea pentru Erika, poveste „ciupită” de la Cabral via Netlog. Am scris atunci (pe contul meu de pe Netlog, este inutil să dau link, doar cei cu cont pe site au acces la pagina mea de acolo) o serie de bloguri, am donat un tablou pentru licitaţia organizată pentru ea, m-am dus la concertul Paraziţii de la Fabrika … dar nu asta contează! Cazul Erika poate nici n-ar fi ajuns în focus dacă n-ar fi fost Cabral şi „aventurile” lui Adi Despot cu tot felul de reporteriţe…Lumea s-a amuzat de incidentele cu Adi, Erika… la licitaţia din 27 noiembrie 2008 nu s-a dus nimeni… M-a dezamăgit lipsa de interes apoi m-am bucurat de înghesuiala de la concertul din Fabrika. Nu vreau să caut nici scuze, nici vinovaţi. Este suficient de trist ca viaţa unui copil să depindă de mila publică. Nu vreau să mă gândesc la „de ce”-urile fără răspuns, nu vreau să înţeleg nici nepăsarea, nici complezenţa formală. Vina în definitiv nu este a oamenilor, ci a autorităţilor. Nu poţi obliga nicio persoană să se implice într-o dramă personală, nu o poţi forţa să ajute. Nu milionarii şi nu ONG-urile sunt menite să vindece societatea bolnavă şi nici să repare defecţiunile majore ale sistemului.

Pe mine sincer mă îngrozeşte fenomenul: sunt foarte mulţi copii bolnavi şi sistemul este incapabil să gestioneze situaţia. Unele cazuri devin mediatizate prin implicarea unor oameni influenţi şi unele îşi găsesc astfel rezolvarea. Dar nu aceasta este soluţia… Astăzi m-au sunat cei de la galerie să merg să-mi recuperez tabloul. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu Erika. Nu ştiu ce se întâmplă cu toţi copii bolnavi şi ignoraţi de un sistem sanitar la care cotizăm constant şi care la fel de constant ne întoarce spatele de câte ori avem nevoie de el. Şi nu pot numii nicio instituţie a statului care să funcţioneze. Să te ferească Domnul să ai nevoie de salvare, de spital, de poliţie, de justiţie… De şcoală ce să mai spui? Ne lăudăm odată pe an cu premianţii şi olimpicii noştri, dar… nici de ei nu ne pasă, cum nici de cei care fugăresc sau sunt fugăriţi cu săbii prin instituţiile unde aceşti copii ar trebuii să fie educaţi şi pregătiţi pentru viaţă. Se dovedeşte oare că viaţa într-adevăr este o junglă? Probabil.

Suntem asaltaţi cu cazuri disperate, multe din ele span-uri, falsuri, glume de necatalogat sau simple excrocherii, suntem bombardaţi cu „ştiri senzaţionale”, cu vedete anonime, cu starlete în devenire. Dacă spui Florina Mihăilă nimeni nu ştie despre cine vorbeşti, dar dacă spui Sexy Brăileanca se schimbă treaba, lumea ridică brusc privirea. La cancanuri se dau click-uri la greu…deh, asta e libertatea! Am devenit insensibili şi ne „delectăm” cu plăcerea privitului pe gaura cheii. Eventual „în direct”.

Erika este o victimă. Alexandra – aka Lily Star, aka „eleva porno” – este o victimă. Ne ascundem după două degete: „societate”şi „stat”. N-au faţă, sunt suficient de abstracte şi ne dezasociem cu mare uşurinţă de ele. Uităm faptul că şi societatea şi statul reprezintă (tot) oameni şi noi avem pretenţia că suntem oameni. Societatea suntem şi noi, ne place, nu ne place. Când spui că „societatea e de c*cat”, spui că „eşti de c*cat” frate!

Statul. “Statul este o entitate politică constituită dintr-un teritoriu delimitat de frontiere, din populaţie, şi dintr-o putere instituţionalizată. Din punct de vedere social statul este o instituţie a societăţii, dar şi un instrument în conducerea socială. O teorie pe deplin satisfăcătoare despre stat nu există nici în acest moment…” ( wiki ) Statul este administratorul banilor noştri comuni. Aceşti bani cred că sunt meniţi să ne asigure bunăstarea şi siguranţa socială. Nu se întâmplă aşa. Sistemul este infiltrat de incompetenţi şi corupţi. De noi…Am dat şi eu şpagă să-mi scot un act mai repede la primărie, am plasat o mică atenţie la o asistentă şi un plic într-un buzunar de medic… Corupţi fără corupători n-ar exista, dar aceste lucruri au devenit fireşti…Aşa se face. La toate nivelele.

Se aruncă banii aiurea. Pe vaccinuri ce stârnesc controverse şi populaţia le refuză cu vehemenţă – măcar nu mai suntem proşti grămadă -; pe diurnele fabuloase ale unui Parlament supradimensionat, pe proiecte dubioase, pe contracte păguboase… Viaţa unui om nu contează şi nu are nicio valoare în toată ecuaţia aceasta. Stalin părea cinic când afirma că “moartea unui om este o tragedie, moartea a un milion de oameni este statistică”, însă astăzi am aflat că şi moartea unui singur om este doar statistică… Cinism? Indolenţă instituţionalizată.